Alti oameni spun sa nu-ti dorești nimic, sa nu disperi dupa nimic. Tot ce ai nevoie va veni la tine la momentul potrivit. Intr-o forma perfecta pentru tine. Eu nu pot sa nu-mi doresc nimic, ba uneori ma incurc in cerinte si nu stiu sa le prioritizez. Cert e ca, daca inainte era dupa placul sufletului, acum m-a invaluit pragmatismul.

Discutam de oameni de aer, pamant, foc sau apa. De stele si luceferi care nu coboara niciodata. De Mercur retrograd, ascendent, compatibilitati, influente. Dar nu discutam despre fiinte si despre ce este in spatele mastilor pe care le poarta cu atata nonsalanta. Mai presus de zodia sub care-si parcurge traseul, as vrea sa stiu ce-i ascunde inima. Dar inima-i departe, supusa de o minte brici.

Am devenit infipta. Aroganta. Rautacioasa. Atitudine fuck off, in slang contemporan. Nu stiu cand am epuizat rabdarea si nu stiu cand am devenit  asa de… distanta. Nu e rau. E mai bine, e mai profi, e mai safe pentru perimetrul meu intim. E mai safe pentru cordul meu sensibil.

Nu ma neg. Cred in marile iubiri. La fel cum cred in marile dezamagiri. La fel cum cred ca despre iubirile implinite nu se scriu poemele, la fel cum cred ca iubirile neimplinite dor amar. Dor intens.

Oamenii pot fi cruzi. Nu ma indoiesc de asta. La fel de bine pot fi gingasi. Nu mai cred in valoarea lor, in bunatatea lor capatata la nascare, ba pun pariu ca rautatea se transmite in adn. Nu mai cred in genialitatea altora si nici in destinul lor mai norocos decat al meu. Nu mai cred in spiritul idealist, desi-l port inca in mine. Dar cred ca timpul cerne figuri si ca raman alaturi de mine cei care valoreaza…

EU: “Sunt bine.“

EL: “Asa bine sau bine asa gen supravietuiesti?“

EU: “Sunt fericita, ma.”

EL: “Cu el?“

EU: “Cu totul.“

EL: “Pai, cum asa?“

EU: “Pai, asa pur si simplu, traiesc la nivel simplu, onest si calm. Ma face sa rad si sa ma simt frumoasa. Nu e nimic bolnav intre noi, nu-s jocuri pasionale, nu-s mind game-uri din alea la care stau sa ma gandesc doua zile si pentru care ma mai perpelesc trei. Nu mi-e frica de el. Ma face sa ma simt confortabil si sa fiu naturala. Nu simt ca ma sufoc cand nu e cu mine si nici nu vreau sa-l consum. E simplu, e ceea ce aveam nevoie. Nu-s intrebari si nici nopti nedormite. Nu ne certam. Nu sunt geloasa. Nu-i stiu trecutul si nici nu ma intereseaza sa-l aflu. Nu-mi stie trecutul. E bun ce dau acum. Nu disecam. Nu discutam inzecit despre noi. Nu ii analizez comportamentul. Nu vreau sa-l schimb. Nu vrea sa ma schimbe. Dormim bine impreuna. Ma mangaie pe spate pana adorm. Si ma saruta pe umar pentru ca si-a dat seama ca acolo e locul meu preferat.“

EL: “Daca zici tu.“

EU: “Adica?“

EL: “Adica nu e felul tau de a trai. Tu esti nebuna. Zbuciumata. Copil-femeie. Intensa. Tu esti aia care scrie de zici ca se sfarseste pamantul. Si parca te justifici. Mereu. Explici. In loc sa traiesti.“

EU: “Pai, traiesc cuminte. O fi de la varsta.“

EL: “Tu mi-ai parut mereu femeia care nu se da inapoi de la a iubi. Si mi-ai parut ca orice s-ar intampla, vei ramane mereu fidela iubirii. Singurului tau scop in viata.“

EU: “Scopul meu era sa fac oamenii sa ma iubeasca, sa ne consumam si sa plecam fiecare pe drumul asta. Nu stiu daca era iubire. Era mai multa jale.“

EL: “Te minti.“

EU: “M-oi minti. Habar nu am. La capitolul asta am incetat sa mai caut. A aparut cineva care a reusit sa-mi puna creionul in mana ca sa trag linia.“

***Era candva un om. Si el ma iubea, iar eu pretindeam ca sunt indragostita. Cred ca eram ca-mi tremura stomacul cu gandul la el. Si vorbeam in fiecare noapte pana adormeam. Nu mai stiu ce. Astepta sa ma auda cum respir si apoi imi striga numele soptit. Apoi adormea. Tot asa. Noapte de noapte. Nu am crezut vreodata ca se vor epuiza conversatiile dintre noi. S-au epuizat toate si-am ramas doar doi straini.

Nu stiu de unde a pornit intreg acest fenomen, dar se pare ca barbatii misogini se inmultesc mai repede decat ciupercile dupa ploaie. Indiferent de zona in care locuiesti sau de cercul de prieteni pe care il frecventezi, trebuie sa existe un anumit barbat care sa nu stie ce inseamna respect pentru sexul feminin.

Am cerut libertate, am primit-o. Am vrut independenta, am obtinut-o si pe-aia. Am tinut mortis sa fim pe picioarele noastre pentru a nu simti intretinute, am facut tot posibilul si ne-am descurcat si pe planul asta. Dar sa cerem de la ei intelegere si respect, este ca si cum am porni cel de-al treilea Razboi Mondial.

M-am saturat sa merg pe strada si sa fiu fluierata si claxonata la fiecare 5 secunde de muncitorii de pe marginea drumului sau de cocalarii din masinile cu numere straine. Un prieten mi-a spus ca noi suntem vinovate pentru ca s-a ajuns in stadiul acesta. Am incercat sa imi inghit cuvintele pentru a nu rani o persoana la care tin.

Din cate stiam eu, modul in care ne imbracam nu afecteaza pe nimeni. Intr-adevar, suntem oameni si cand mergem pe strada nu putem sa ne uitam la pasarile cerului. Dar nu cred ca este prea greu sa iti tii propriile ganduri in frau.

Daca barbatii misogini, disperati, casatoriti si cu copii acasa nu reusesc sa isi tina bijuteria in pantaloni si isi dau drumul la gura de fiecare data cand vad o femeie aranjata pe strada, asta nu inseamna ca eu trebuie sa renunt la a mai fi femeie.

Ma imbrac cum vreau pentru ca nu platesc nicio taxa pentru a merge pe strada. Port tocuri pentru ca vreau sa fiu feminina. Imi iau fusta scurta pentru ca vreau sa ma simt bine in pielea mea. Ma machiez pentru a ma simti mai frumoasa. Imi coafez parul pentru ca ma plictisesc foarte repede de aspectul meu. Niciodata nu o sa renunt la ceea ce sunt din cauza barbatilor.
Aud numai cuvinte “dulci” cand trec pe langa barbatii fara minte. Si nu sunt doar eu in situatia asta, milioane de femei se confrunta cu astfel de probleme la fiecare minut.

As vrea sa am puterile lui Superman, forta lui Batman, dibacia lui Spiderman, taria lui Popeye si armura lui Iron Man. As vrea sa le fie teama de mine doar cand ma uit in ochii lor, sa le pot inspira frica, sa le inchid gura cu panza de paianjen si sa o ia la fuga doar cand ma vad.

As vrea sa fie speriati de mine asa cum sunt si eu cand trec pe langa un cerc de barbati si ma rog sa fie decenti si sa nu faca publice gandurile murdare pe care le au. As vrea sa imi permit sa merg linistita pe strada fara a astepta jigniri si cuvinte obscene din partea lor. As vrea sa pot sa fiu eu, sa ma port normal, sa ma imbrac cum am chef. As vrea sa am dreptul sa fiu femeie.

Nu stiu daca e bine sa dai totul sau sa mai tii pentru tine. De obicei faci cum crezi ca ar vrea celalalt si nu cum iti e tie mai usor. Probabil din nevoia de a impresiona. O, dar de cate ori nu m-am dat cocos cand, de fapt, eram o biata insecta. Lasa domnule ca asa e mai bine, sa nu stie ce si cum e de adevaratelea. Si cand vine vremea cu adevarul si cu naturalul, esti asa de extenuat de jocul asumat, ca-ti bagi intai un picior si pe urma pe celalalt.

Nu stiu daca iubirea aia de-o vedem share-uita pe wall-uri, pictata-n tablouri celebre, surprinsa-n filme sau fotografii, exista cu adevarat. Adica exista, dar nu e in fiecare zi, ca vomiti de la atata emotie. E o bucatica dintr-o zi buna, dupa o noapte lunga de dragoste. Ori doar o zi buna dupa o noapte buna de somn. Deci cand aud oamenii ca sufera ca iubirea lor nu se incadreaza in niste coordonate comerciale, ma ia cu nervi. Pai, bine ba, fa-ti o poza cu omul tau, scrie un text lacrimogen si iat-o, treaba din reclame.

Nu stiu daca iubirea presupune limite. Pentru unii da, pentru altii probabil ca nu. Limita mea e demnitatea mea. Daca te-ai deschis la slit sa-mi servesti o portie de urina pe demnitatea mea de om si apoi de femeie, eu zic sa te si deplasezi in spatiu si timp cat mai departe de mine. Normal ca nu stiu care sunt limitele, probabil cat poate duce fiecare om. Eu duc din ce in ce mai putin si nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu mai vreau.

Nu stiu daca sa-i cred pe aia care le vor binele alora pe care i-au iubit. Eu nu vreau asta, in prima instanta. Eu nu pot fi zen, eu sunt isterica. Eu nu vreau sa rada si sa fie fericiti. Vreau sa sufere si sa-mi simta lipsa. Vreau sa traiasca sevrajul pe care l-am trait eu. Nu ma face sa ma simt mai bine, dar imi confirma ca timpul petrecut impreuna a insemnat ceva, fie ea si dependenta.

Nu stiu daca am eu un blocaj emotional. Poate un medic psiholog mi-ar scrie pe fisa ca sufar de boala femeii trecute prin diverse, inconstienta de potentialul sentimentului de iubire. Sunt constienta de ce poate da iubirea, dar sunt si mai constienta de ce-ti poate lua. Trageti voi concluzia.

Nu stiu care e cursul unei relatii si jur pe aripa de fluture mov ca nici nu-l mai caut.

Nu stiu multe si poate e mai bine asa.

Iarna parca intotdeauna e mai intima… Esti tu cu tine si cu viata ta… E anotimpul introspectiei… E vremea lenevirii… a vinului rosu fiert si a melancoliei cu amintiri de primavara-vara… a somnului intrerupt si visului retezat si regretat… Rar ne vedem si recunoastem ochii si buzele sub caciuli indesate si fulare groase si calduroase; e ca si cum am fi singuri cu vietile noastre… Dar trece… Deja se simte primavara… Poate nu in aer… dar in suflete si in sclipirea ochilor cand privim calendarul… cand vedem inimi mari rosii tronand in vitrine in asteptarea zilei indragostitilor… cand auzim intrebarea fireasca despre Paste si unde il vom petrece.

Iarna asta a fost rea cu mine…

Pe mine “ceva-ul” m-a scos din starea de iarna… si acum imi dau seama cate sertare erau incuiate si cate dorinte si senzatii tinute ascunse… Pentru ca toate m-au navalit … si mi-e dor de soarele de primavara… de zambetul oamenilor… de un gratar la padure… de verde, da, mi-e dor de verde… de ghiocei… de frezii branduse… de o carte citita pe fotoliu in curte… de randunelele de pe cablul tv… de-un caine lup tolanit la picioarele mele … de geamuri larg deschise sa se aeriseasca in camere… de mirosul proaspat de pamant ud, gustul de salata verde si imaginea plina de flori albe in copaci, in caldarile florareselor sau in cosuletele tiganilor… toate ale primaverii…

Si acum realizez cate dorinte imi voi satisface odata cu plecarea iernii… Cred ca iarna asta a fost cam rea cu mine…

Mai demult cineva spunea: caderi necesare…

“Exista caderi necesare. Asa cum exista si adversari necesari si greseli necesare. Altfel, cum am sti cat de mult valoreaza o reusita, cum am putea masura distanta dintre noi si trecutele noastre fragmente de viata, dintre eul de ieri si cel de azi? Prietenii ni-i facem singuri si uneori ni-i gonim singuri. Cu sau fara intentie, realizand sau nu cat pierdem de fiecare data. Se-ntampla si sa gresim de doua ori la fel. Se-ntampla si sa ne ia prin surprindere unele renuntari. Si, mai ales, se-ntampla adesea ca esecurile sa se suprapuna, punandu-ne la incercare puterea de a incasa lovituri. Lovituri care pot nauci. Intotdeauna apare insa si ceva-ul care te ajuta sa uiti, sa treci mai departe, sa depasesti momentul si, in final, sa-ti vindece toate ranile. Cu ce pret? Asta e numai treaba ta.”

Tot ce-am trait pana azi m-au facut omul care scrie acum, omul care isi doreste ceva, care iubeste intr-un fel anume. Dar si omul care nu mai vrea. Nimic din ce a primit. Pentru ca nu era nimic din ce a cerut, vrut sau meritat.

… ca ma indragostesc povestind pe Internet si ca transform asta in cea mai frumoasa poveste de dragoste din viata mea, dar si in cel mai mare regret…

… ca stiu cum e sa fiu iubita asa cum vreau sa fiu iubita…

… ca sunt mintita si iert, ca sunt inselata si iert, ca sunt umilita si iert, ca sunt lovita si iert…

… ca am uitat să vorbesc dupa ce n-am vorbit trei zile cu nimeni…

… ca am trait prea multe pana acum…

… ca vreau liniste si oameni in care sa ma retrag…

Stiu cum e sa ai o relatie lunga si stabila, stiu cum e sa te indragostesti la prima vedere, stiu cum e sa iubesti, sa inseli si sa parasesti fara motiv,  stiu cum e sa pornesti iar de la 0,  stiu cum e sa dai tot si sa sacrifici tot, stiu cum e sa-mi incalc principiile, stiu cum e sa fii condamnat pentru ceva ce n-ai facut, stiu cum e singura.

Multe doar mi le-am imaginat. Tot ce-am trait pana acum de fapt e ceea ce mi-am imaginat. Si propozitiile au sensuri diferite intentionat. Mi-e ciuda pe cei care au spus ca ma inteleg. Mi-e ciuda pe cei care au spus ca ma cunosc. Mi-e ciuda pe cei care m-au vrut la colectie doar pentru ca nu reuseau sa ma cunoasca sau inteleaga.

Mi-e ciuda ca dau dependenta, mi-e ciuda ca nimeni nu intelege de ce, mi-e ciuda ca cei respinsi ma urasc si n-o sa recunoasca ca, din cauza asta, mi-e ciuda ca o sa va sune a lauda, dar nu e.

Acestia sunt anii pe care pot sa-i traiesc efectiv. Acestia sunt anii cand sunt destul de matura sa am voie, destul de matura sa stiu ce vreau, destul de matura sa stiu cum sa obtin, destul de matura sa stiu cum sa iubesc. Si destul de matura sa fiu trasa la raspundere pentru faptele mele. Si mi-e bine aici unde sunt. Ghemuita doar in tine. Si tine. Nu pentru ca doar tu ma primesti, ci pentru ca doar in tine vreau eu sa traiesc.

Si cand iubesti, iubesti cu tot cu placa de par, camera mica plina de carti, vocea somnoroasa, blogul, panica pentru un nou job, telefonul de 70 de minute, arta naiva, parul prea lung sau prea scurt, cana cu cafea, modul cum povesteste de parca ar scrie, planurile, botinele noi, tigara de dupa sau paginile pline de scris…

Sunt fiecare om pe care il iubesc. Sunt norocoasa ca si oamenii aia sunt eu.

In viata fiecaruia trebuie sa existe o persoana salvatoare. Acea pesoana care stie, simte cand suferi si rascoleste orasul in cautarea ta. Care te gaseste cu ochii rosii si umflati de plans si te saruta racoros pe pleoape. Care te stange in brate si iti spune ca o sa fie bine. Care te aude cum plangi isteric trantita in hol, langa usa de la intrare si urca cate doua trepte odata. Care te tine, apoi, o noapte intreaga in brate mangaindu-ti parul. Care ti-aduce frezii in plina iarna doar sa te vada zambind.

Persoana care iti stie si iti impartaseste pasiunile, care iti intelege privirea si iti vrea binele. Care stie ca, oricate iubiri perfecte veti intalni de-acum incolo, oricate iubiri separate va vor indeparta temporar, vei fi acolo si va fi acolo. In lumea unde traiesc persoanele astea nu exista orgolii, miciuni si rautate. Exista doar sinceritate, incredere totala si dragoste. Acolo se intampla cele mai frumoase iubiri, prieteniile perfecte si abunda starile de fericire implinita. Ajungem acolo doar riscand.

Muzica buna, carti imprastiate, cafele calde in cani termosensibile si o asteptare. Am apasat butonul de standby pentru restul lucrurilor ce vor o rezolvare. Zambesc si dansez in casa.

Teoriile fantastice despre mine in mintile multora se prabusesc incet-incet. Si poate le revine imaginea mea clara la loc. S-a mai intamplat!

“Vine un timp in care astepti sa renasti in orice clipa.” (P. Giddings)

O transformare ciudata isi cam face loc in mine. Incerc s-o vindec ca pe-o boala. Mere coapte presarate cu zahar vanilat, spuma de baie cu miros de trandafiri, filme siropoase, halat de baie cald si tricouri negre impaturite. Dupa iarna trecuta, merit o iarna frumoasa. Cea mai.

Mi-e dor sa scriu din dragoste sau chiar din inima bucati. Povestile sunt pline de inimi sfaramate din dragoste doar pentru ca povestile sunt pline de dragoste.

Ma intrebam mai demult: … Daca as spune ca maine ma duc intr-un loc frumos sa respir si sa visez, cati oameni ar sti sa ma gaseasca acolo? Daca as spune ca vreau sa ascult o melodie, cati oameni ar sti ce melodie e aceea? Daca as spune ca vreau sa cumpar o carte, cati oameni m-ar lua de mana si mi-ar indica-o pe raft? Daca as spune ca vreau sa ma mut in alt oras, cati oameni ar sti in ce oras?

Inchide ochii si ia-ma de mana. Imagineaza-ti o masina calda, o ploaie rece si-o strada intunecata. Si linistea.

Imagineaza-ti o camera cu geamuri imense, un intuneric luminat doar de farurile masinilor si-un zgomot de filtru ce-mprastie miros de cafea.

Imagineaza-ti o mocheta aspra, peretii transpirati ai unei camere de la subsol sau demisol si-un iz de lamaie impregnat in aer.

Imagineaza-ti ninsoarea, sania si rimelul meu intins.

M-au cautat prieteni vechi in weekendul asta. Unul m-a sunat trist si obosit pe-o viata ce-a invidiat-o la mine. Acum doar a incercat sa ma complimenteze ca reusesc sa raman la aceeasi varsta. El nu mai are cum. Ar trebui sa se intoarca. Altul mi-a umplut casa de veselie. Mi-a tratat ochii rosii plansi cu zambet larg si senzatia ca e acelasi om.

Eu iubesc in continuare. Nu m-am oprit nicicand. Nu vreau sa pierd nici un moment. Nu vreau sa existe momente lucide in care sa realizez ca nu iubesc. E ca si cum m-as nega pe mine. Modul meu de-a iubi nu s-a schimbat. S-au schimbat oameni si tablouri, scenarii, orase si vieti.

Visez mult si colorat, apocaliptic, interpretabil si nebun.

As vrea sa dau prietenilor mei puterea de a rade zgomotos, veselia permanenta in ochi si nebunia lui “hai” rostit doar la ideea unui plan nebun. As vrea sa vad in oamenii din jurul meu ca iau in serios dragostea si-n joaca viata. As vrea sa-i imbogatesc pentru o zi pe cei ce proclama ca principala grija in viata lipsa banilor doar ca sa le arat ca nu-i deloc asa. Si-as exila toti oamenii incruntati si invidiosi. Pe o alta planeta.

Hai. Am sa-ti arat cum se amorteste cu trupul gol si-nfasurat doar in pilote, cu-o carte-n mana si lipit de un calorifer. Am sa-ti citesc dulcegarii ce sunt convinsa ca nu le-auzi dar daca ma opresc ma rogi sa-ti mai citesc. Si daca zapada nu vine la noi mergem noi la ea.

Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead.

Mi-as dori sa pot sa-mi amintesc fiecare gand sau zambet sau cum a fost de am ajuns aici, ce a determinat evolutia, procesul asta mistuitor? Ce m-a atras ca magnetul? Ce m-a tinut conectata?

Dar nu-mi amintesc. Raman cu palma sprijinind obrazul si cu “Oare cum?” pe buze. Ma arde acum. Nu puteam sa evit focul? Sa fi sarit unele etape care m-au adus aici?

Nu e regret. E doar nevoia de a sti la nivel rational ce m-a determinat sa iau acele decizii atunci, ca sa ajung acum aici. Nu mi le amintesc. Pe niciuna. Doar ca imi placea starea si probabil inca imi place intr-un fel masochist, daca nu zic stop.

De-a v-ati ascunselea. Eu cu mine insami ne pitim una de alta. Ne e teama sa ne privim in ochi. Una din noi ar lasa privirea-n pamant. Inca nu m-am prins care.

Am ajuns intr-un punct in care degradarea totala mi se pare singura solutie… insa limitele bunului simt nu-mi dau voie.

Am ajuns intr-un punct in care imi vine sa calc in picioare oamenii rai, nascuti pentru a te demoraliza si a-ti spune constant cat de prost esti.

Am ajuns intr-un punct in care nu stiu ce vreau si in ce directie sa ma uit si mi s-a spus ca “rabdarea” este unica solutie. Cam ironic, avand in vedere ca nu sunt nici un om rabdator si nici unul care sa accepte solutii unice impachetate in hartie colorata.

Am ajuns intr-un punct in care mi se pare ca m-am format conform opiniei generale si nu propriilor pareri.

Am ajuns intr-un punct in care vad ca lumea ma judeca, fara habar sa aiba despre ce e vorba… nu ca s-ar obosi.

Am ajuns intr-un punct in care cred ca as fi capabila sa-i indepartez pe toti din jurul meu… fara prea mare greutate.

Mi-am pierdut punctul de sprijin. Ce e curios, este ca de abia acum imi dau seama si evident, ca in filmele proaste, acum e prea tarziu…

Lumea nu sta in loc, nu asteapta ca noi sa ne punem gandurile in ordine, nu-i pasa de suferintele si intrebarile noastre. Lumea judeca repede, zambeste, pune punct si merge mai departe. Ea cauta o viata linistita, fara probleme si nu una complicata.

Ma intreb: oare oamenii care asteapta si isi doresc sa fie salvati, de ce fac intotdeauna primul pas si nu au curajul sa astepte pana la capat? Oare le e teama ca nu va veni nimeni in ajutorul lor?

Frumoasa nu-s, deci exclus sa ma atraga ochii albastri mari si expresivi, 90-60-90 n-am si nici vreo sclipire din aia, care sa ma deosebeasca de multime. Deci e clar, nu ma pot indragosti de mine “la prima vedere”, ci trebuie sa ma cunosc.

Exercitiu narcisist.

Si ajung sa ma cunosc pe mine, cam greu ca nu prea mai las oameni sa-mi intre-n viata si de cele mai multe ori ii aleg eu, dar sa zicem…

Si, ca un manifest al topurilor (10 pasi spre fericire) am cautat doua motive pentru care m-as iubi si as vrea sa am o relatie cu mine:

1. umor spontan (contestat de unii)  si uneori genial (afirmat de altii) – demential in opinia mea
……………………………………………………………………………………………………….

Deci nu, da, mnhm, mno… m-am blocat si mi-au dat lacrimile si habar nu am! Sunt multe motive pentru care as putea, dar nu am gasit unul valabil, unul… prost exercitiu. De aia-l dau ca leapsa: 5, 3, 200 de motive pentru care TU ai avea o relatie cu TINE.

***

Nu cred in adevarurile universale si nu intentionez sa ma schimb. Cred in adevarul meu care sper sa nu lezeze libertatile altora si cred in cautarile mele, in relativitatea existentei mele, in fiinta mea si in modul meu de a iubi!

Intr-o lume fucked up in care tiparul este blamat, in care simplul este inexistent, in care iubirea clasica este motiv de batjocura, in care e la moda sa inseli si sa nu regreti, in care virtualul are chip aproape tangibil, in care sa mirosi o floare te transforma in outsider, in care “lsd”, “dmt”, “coca”, “hero”, “k”, formeaza un limbaj universal valabil, in care preferi sa alergi din dormitor in dormitor inloc sa te cuibaresti undeva anume, in care tacerea nu se mai intelege, in care mai intai faci sex si apoi te tii de mana… Noemi vrea sa se aseze langa un om pe care sa-l iubeasca pur si simplu, in cel mai banal si normal mod cu putinta.

Imi doresc sa ma simt in acea siguranta.

“Femeia nu este inferioara barbatului si nici superioara lui, iar despre egalitate nici nu poate fi vorba.”

Femeile au uitat sa fie femei, transformandu-se in jucaria barbatilor. Multe dintre noi nu mai au demnitate, nu mai au incredere in propria persoana si si-au pierdut speranta. Am devenit simple marionete pentru societate, femeia fiind vazuta precum o jucarie sexuala, fara minte, intotdeauna dominata de barbat. Corpul nostru a ajuns sa fie cartea de vizita cu care ne afisam in fata necunoscutilor.

Niciodata nu am fost o feminista convinsa, insa nici o persoana misogina nu ma pot considera. Am tinut partea adevarului si dreptatii. Nu spun ca trebuie sa avem barbatii la picioare, insa trebuie sa invatam sa ne educam reciproc pentru a primi respectul cuvenit.

Daca showbiz-ul promoveaza doar pitipoance si femei imature, siliconate si botoxate, care umbla dupa baietasii cu bani, asta nu inseamna ca acesta este etalonul feminin. Exista femei simple, femei pentru care aspectul fizic nu conteaza atat de mult, femei mature in gandire si femei independente.

O relatie nu te lasa fara aer, nu iti inchide orizonturile si nici nu te sufoca. O relatie de iubire este unica, pasionala, matura si ametitor de frumoasa. Intr-adevar, nu totul este roz, unele momente sunt dificile, dar scurte deoarece dragostea adevarata trece peste toate obstacolele, indiferent de festele pe care ni le joaca viata.

Exista femei care se simt legate de partenerul lor de viata deoarece considera ca acesta este singurul lor sprijin. Astfel de femei accepta orice, sa fie inselate, batjocorite, mintite sau chiar lovite deoarece, pentru ele, familia este sfanta. Da, intr-adevar, familia este cea mai importanta parte a vietii, dar in momentul in care aceasta se destrama, nu trebuie ca tu sa fii leucoplastul invizibil care o tine lipita. Increderea in propria persoana poate fi regasita, iar fortele interioare pot fi recontrolate pentru ca tu, femeie, mama si sotie umilita, sa iti poti gasi curajul de a razbate si a porni de la capat.

Trebuie sa invatam sa fim femei, sa cerem respect, siguranta, protectie si sa avem dreptul la o viata asa cum ne dorim. Nimic nu este imposibil, trebuie doar sa continuam sa visam si sa intelegem adevaratul sens al sintagmei “fericire in familie”.

“Fiecare dintre femei se prefera in locul celorlalte si pentru fiecare femeie exista cel putin un barbat care o prefera pe ea in locul celorlalte.” (Simone de Beauvoir)

Am scris o scrisoare lunga si-am trimis-o la categoria extrem de fragil si incredibil de lacrimogen universului maret si incapator. Am inceput c-o introducere draguta in care-i aminteam cine sunt si ce invart, ii aminteam ce leoaica draguta mi-s eu si ce tin eu la karma si la energii si cum ma feresc sa nu dau suturi in freza si in acelasi timp cum ma chinui sa nu ma abat de la cele cateva valori morale ramase pesemne din inertie.

I-am explicat ca e dificil sa fiu eu. Ca eu lupt cu infrigurare in orice razboi. Ca-s bezmetica in bataliile mele si ca decat sa gandesc anumite strategii ma avant cu curaj. De cele mai multe ori scutul nu e suficient si-s prinsa in tabara cealalta unde incepe sa-mi placa, pentru ca asa-s eu, ma atasez de oamenii de neatasat. Dar in tabara cealalta nu e ca-n tabara mea, oamenii aia vorbesc alta limba si vor altceva si eu vreau sa stam la foc si sa cantam chestii interesante.

Apoi am dat-o in filosofii menite sa-l imbuneze pe sfantul univers si i-am zis ca, desi nu pare, ma simt bine in pielea mea, desigur ca am folosit metafora oglinzii si a egoului care sfarma orice si cu care incerc sa ajung la un consens, doar ca uneori e mai puternic si mi-o da la gioale. Si daca cu al meu ma mai descurc, cu al altora n-am cum. Normal ca i-am amintit ca zic niste mantre, dar ca uit de ele si ca incerc sa stabilesc o conexiune, dar se infunda tevile ca mai calc si-n strachini.

Dupa care am inceput sa-i cer. Nu, nu i-am cerut sa-l faca sa ma iubeasca neconditionat o viata, desi mi-a trecut prin cap, dar am depasit faza clasei a doua, raman cu urania, mai bine. I-am cerut chestii de genul: mai universule, as vrea si eu sa am o directie sau o constanta in viata, as vrea si eu sa nu-mi mai pierd busola si sa fiu mai vehementa in pretentiile mele. Mai universule, nu vreau sa par nerecunoascatoare, ca slava, am tot primit diverse, dar parca tot nu e complet. Nu stiu daca altii se simt completi, dar eu caut o implinire. Nu stiu, sa infloresc, habar nu am. Sau destupa-mi locul ala unde cica le inteleg pe toate si le tratez ca atare.

Universule, probabil ca am o singura viata. Si uneori le-as lasa balta pe toate, tocmai pentru ca e doar asta si mi se pare inutil sa ma zbat pentru ca am senzatia ca nu ma mai intorc sa vad ce se alege dupa ce n-o sa mai fiu. Pe de alta parte, tocmai pentru ca am numai sansa asta vreau sa profit din plin de ea. Stii care e problema? Ca oscilez intre teoriile astea, deci te rog ajuta-ma sa aleg tabara care sa ma reprezinte.

Alerg la posta universului si o trimit c-o speranta covarsitoare. Gata, gasesc raspunsurile, ma apuc de viata… sau ma las de ea. Dupa o vreme primesc:  There was an error understanding your request… probabil universul si-a deconectat mesageria print si discuta numai online.

Nu e paradoxal cum ne punem sperantele in cei de langa noi si nu in noi insine? Cum le punem lor poverile neajunsurilor noastre? Cum avem tendinta sa credem ca singuri nu putem, ci doar ajutati de altii? Dar cum s-o faca ei cand habar nu au?

Cea mai mare temere a mea nu este sa fiu singura, ci sa fiu inconjurata de oameni ipocriti.

Sa nu aleg gresit.

Sa nu fiu aleasa gresit.

Nu stiu de ce mi-e mai usor sa ma arunc in bratele cuiva, crezand cu tarie ca acea persoana ma poate salva. O, da, in mine zace o mica drama queen, dar partea mea rationala realizeaza ca vindecarea nu vine din altii. Si atunci? Atunci raman suspendata in propriile presupuneri despre cum ar fi la nivel de teorie. Raman cu valorile culese si asumate. Raman cu raportarea mea la univers, societate, legi absurde, oameni. Care-s in van. Care nu ma fac pe mine mai mult sau mai putin om.

Am intrat intr-un sictir de toata frumusetea care cere de la sine izolarea. Ma inspaimanta oamenii prin puterea lor de a ma rani. Foarte usor. Ma inspaimanta ca slabiciunea mea exista si poate fi jonglata si folosita de altii. Ma simt stinghera intre peretii ridicati de mine. I-am decolorat incet si sigur. Au devenit prea transparenti pentru o lume prea ascunsa. Am devenit prea accesibila si cu sufletul intins aiurea pe feliile altora. Sa se infrupte nesatuii.

Nu mai pot si nu ma mai dezamageste asta. Nu exista pastile de motivare, elan, vointa, entuziasm. Daca ar exista, as fi cel mai fericit cumparator. Nu mai pot ca sunt om cu defecte, temeri si frustrari. Ca ma izbesc in treacat de alti oameni carora le permit sa ma calce pe gat din teama de a nu-i pierde sau din dorinta de a nu-i dezamagi.

Mi-ar placea sa fiu in zona aia de om psihopat care nu da doi lei pe nimeni. Care se poate urni singur. Care poate trai singur. Care poate calca pe oricine pe gat fara nicio constiinta patata. Care poate rani, dezamagi, minti, ignora si care poate totodata dormi linistit cu vise frumoase.

Sunt zile si zile. Ziua de azi a fost cu durere-n calcai si nu m-am bucurat de asta. Pentru ca fiinta mea nu-mi permite. Nu stiu cine e mai presus in mine. Emotia sau ratiunea.

Nu stiu multe lucruri, dar mi s-a spus ca sunt sinusoidala ca om, desi par echilibrata.

E misto. Oamenii ma catalogheaza drept genul ala… care nu. Ma uit la mine si realizez ca nu pot fi inclusa in niciun gen. Si nu stiu daca asta e de bine sau de rau.

Sunt un om in esenta bun si fericit. Si uneori revoltat.

Doar ca nimeni nu-mi aminteste asta…

O iau de la capat. Maine.

Pentru ca am intalnit in viata mea multi oameni prosti si lipsiti de emotii. Pentru ca ma tem ca si tu ai putea face parte dintre ei si as fi vrut sa-mi ramai altfel. Pentru ca si eu sunt privita ciudat de altii. Si poate pentru ca si altii scriu despre mine, nu lucruri bune.

Nu exista teritoriu pentru mine. Sau poate nu l-am gasit. Tocmai de aia sunt intr-o continua cautare.

I just want to feel safe.

Oamenii se intreaba adesea ce cauta ceilalti oameni. Pai, sa stam putin si sa meditam, pe o scala de unu la o suta… cat de greu e sa te uiti in tine si sa afli raspunsul?

Eu ma bucur ca am trait viata amoroasa pe care am trait-o. Ca am ajuns la 24 de ani cu o sumedenie de experiente si o groaza de principii si teorii care ma ajuta sa supravietuiesc. Sa-mi explic. Sa cresc din punct de vedere al inteligentei emotionale. Ma bucur ca nu m-am dat la o parte, ba uneori am cautat-o cu lumanarea pana am facut buf! Si nu o data, ci de multe ori. De ce? Mai conteaza acum motivele de atunci?

Daca inainte aveam asteptari mari de la viata si oamenii de langa, acum ma multumesc cu mai putin. Am ajuns sa ma vad intai pe mine ce pot eu sa dau, ce vreau eu sa fac si cat de multe imi ies. Ca mai apoi sa ridic pretentii. Si ma jur ca uneori par aboslut incompetenta emotional, dar cine n-o are si pe asta? Deci nu cer prea multe, nu ofer prea multe, ci merg cu valul.

Mi-e drag de mine vazandu-ms si comparandu-ma cu mine acum niste ani. Am fost o fire tumultoasa si greu de multumit, m-am potolit. E o liniste misto, un calm al omului trecut (cat de cat) prin viata si abia acum ii inteleg pe cei mari care-mi spuneau sa chill. Atunci eram suparata, cum sa chill cand sunt atatea de gustat/facut/visat/dorit?

Nu am o lista cu cerinte. Mi-a venit un singur gand cand m-am gandit la ce vreau eu. Sa ma simt in siguranta langa oamenii de langa mine. Si este un sentiment greu de atins, dar nu imposibil. Dar aici trebe muncit din ambele parti ca toti suntem raniti si e greu sa ne atasam. Pacat, e un sentiment asa frumos sa iubesti pe cineva, dar din frica alegem sa nu…

Sunt intr-un fel de stare bine in care chiar vreau s-o dau la pace cu toti ce-au fost si cei ce vin. Am luat-o de la un fel de zero.

Tu ce vrei de la tine? De la oamenii de langa tine?

Ajung tarandu-ma in spatiul meu negru si incep sa fac ordine. Pe masura ce sterg praful si spal lucrurile murdare, imi dau seama ce am devenit – o faptura incapabila sa gandeasca pozitiv. Incep sa-mi aduc aminte ca erau vremuri in care debordam de optimism si energie. Ce s-a intamplat?

Am uitat ca fiecare dintre noi trecem prin perioade mai putin roz, dar ca acele perioade au si un final. Poate nu fix cand ne dorim, dar asta nu inseamna ca nu-si au capat.

Am uitat ca am nevoie sa indur vremuri cetoase ca sa le intampin jucaus pe cele insorite. Mi-am ingropat visele si m-am dat batuta. M-am transformat intr-o fiinta cenusie si am uitat cat de colorata eram la inceput.

Gata! Nu se mai poate asa!

Cum sa ajut pe altii, daca eu nu ma pot ajuta pe mine? Cum pot sa astept ca ceilalti sa ma placa, daca eu ma urasc?

Nu, nu, nu, nu! Refuz categoric sa devin o morocanoasa si o nesuferita.

Imi voi aminti mai des ca sunt copil si ca am dreptul sa visez. Dar, mai ales, am sa incerc sa accept iernile lungi, pentru ca am descoperit (iar) ca primavara e dupa colt. Si da, voi inceta sa ma mai dau batuta!

Caz inchis!

Eu inca de la gradi, grupa mare, eram indragostita de un baietel. Imi amintesc ca era brunetel si o placea pe una de acolo, mai inalta ca mine si cu parul lung. Si pentru asta o uram, c-o minte de copil invidios pe parul altora.

Diferenta dintre mine la 9 ani si Deli este ca el discuta despre faptul ca noi, oamenii normali, folosim destul de putin din capacitatea creierului nostru spre deosebire de oamenii de stiinta cum este Einstein, de exemplu. Iar eu la 9 ani ma duceam sa ma dau in leagan, jucam elastic, Omu’ Negru si alte jocuri fizice si probabil ca invatam ce-mi dadea la scoala… si iubeam! Cu pasiune de copil retard.

Asa evoluam. Si nu zic ca e rau. Ne adaptam.

Sunt un copil batran.

Nu stiu de unde focul asta din vene, ca ai mei n-au fost mari iubareti. Sau nu stiu eu. Sau nu asa ca mine. Si nu stiu din ce porneste tot, din nevoia de atentie sau din nevoia de afectiune? Depinde de zodie, iubirea e altfel de la om la om si de la relatie la alta.

Daca inainte credeam ca cineva isi justifica iubirea prin mici atentii constiente, acum mi-am schimbat perceptia. Cineva te inveleste inconstient, in timpul somnului. Te saruta pe cap si te mangaie pe spate, fara ca a doua zi sa-ti aminteasca asta. Well, asta e dovada, caci da, eu functionez cu dovezi si nu cu marturii.

Alambicate ganduri. La ceas tarziu de seara.

Hm. Urasc cartile motivationale. Nu le pot citi. Nu are cum sa-mi spuna cineva cum ar trebui sa mă simt si ce-ar trebui sa fac sa ies din situatia sau starea mea proprie si personala daca nu este efectiv in ea. Si-atunci cum am ajuns sa scriu discursurile astea? Cred ca pentru mine. Sunt optimista si cred ca suntem puternici. Foarte. Si ca putem orice ne propunem. Cred ca am inceput sa-mi tin discursuri motivationale mie. Mie imi tipam “Iubeste! E cea mai faina senzatie care exista!” in momentele in care poate ma pierdeam in dezamagiri si neincredere. Pentru mine si pentru ca ma cunosc imi scriam convingator despre zambete, te iubesc-uri si planuri viitoare. Pe mine ma complimentam “supravieţuitoare” a lui 2010 si castigatoare in 2011. Pe mine ma apostrofam pentru low esteem sau stari inchise. Pentru mine sunt postarile cu ce frumos putem trai pentru ca despre mine sunt cam toate postarile. Blog personal. Imi scriu mie si despre mine.

Daca va regasiti inseamna ca sunteti putin ca mine. Daca vi se pare ca ma adresez voua inseamna ca vedem viata in aceleasi culori. Sau ne-o dorim in aceeasi directie. Daca intelegeti inseamna ca semanam.

Si pentru partea din voi care-i ca mine si care probabil bea cafea, fumeaza o tigara si e in urma cu vreo doua nopti de somn, spuneti-i ca viitorul se-arata promitator, decorul pare sa se transforme in mai confortabil si timpul sa se dilate cumva fericit. O, da!

Eu stiu

Eu stiu ca sunt oameni care abia asteapta sa citeasca cat de nefericita si mizerabila mi-e viata, doar de dragul de a se gudura de nefericirea mea. Oameni care nici macar nu ma cunosc, oameni care ma urasc prin simpatie, oameni care ma urasc pentru ca, pur si simplu, exist si am interactionat o data… Oameni nebuni care ciocnesc pahare de fericire cand afla ca sunt somera, trista, nervoasa, plictisita, certata cu iubitu’, certata cu viata…

Eu stiu ca te bucuri cititor fidel. Te bucuri ca mi-e rau. Te bucuri ca mi-e dor. Te bucuri ca plang. eu stiu ca iti faci idei, trasezi scenarii si ma urasti pentru ca… eu stiu si de ce, dar nu inteleg cum.

Orice comentariu anonim are si un expeditor numit. Pentru ca-s putini cei care rad la nerasul meu. Ii pot numara pe degete si ii pot elimina prin simpla experienta, printr-un ip, prin prieteni… asa ca, draga cititor fidel, care te bucuri de frigul altuia, mai cu seama al meu, acesta este ultimul semn de pasare… De azi vei fi aruncat in marea groapa de gunoi uman si acolo iti vei petrece nefericita eternitate cladita pe impresii.

Eu stiu ca cei ce-mi sunt la suflet nu m-au numit niciodata: proasta, ipocrita, idioata, taranca, curva, pitica, urata, vaca, taratura,  intretinuta naibii, mincinoasa, tarfa, femeie usoara, inculta, retardata, exagerata, rea, a dracului, nesimtita, lenesa, pictisitoare, depravata, panarama, schiloada naspa, tampita…

Eu stiu adevarurile care ma trezesc in fiece dimineata. Nu stiu raspunsurile si nu stiu definitii. Nu stiu sa te conving de mine si nu stiu cum este ura. Nu am gustat-o decat in spasme de nebunie, dar niciodata lucid. Nu am urat niciodata un om.

Eu stiu ca cei care ma citesc, ma vor in continuare. Eu ma bucur cand imi spui sa scriu pentru ca iti fac bine. Eu stiu ca sunt oameni care isi impreunează mainile pentru binele meu. Si oamenii astia bat la fundul gol pe ceilalti… si castiga detasat batalia frumosului.

Oamenii au un fond bun, dar instinctele sunt malefice.

Am promis sa las deoparte tot ce s-a scurs printre sorii noptii. Am promis ca revin la puterile supranaturale de supergirl. Am promis sa nu renunt sa cred. Am promis sa rad mai mult. Am promis sa iubesc fara conditie. Am promis ca daca I get Lost cineva o sa ma tina de mana dreapta.

Eu stiu!

Tu stii?

Imi masor timpul in senzatii. Imi masor timpul in momente in care am zis tare sau in gand “Te iubesc”. Nu ca declaratie de forever, ci ca senzatia care iti taie respiratia. Cand apare la usa cu un buchet imens de vasc si-o punga de seminte, mirosind a aer rece si-a parfum fresh. Il strangi in brate si simti ca aia e senzatia de “Te iubesc”. Il strangi in brate si stii ca aia e senzatia de “Te iubesc”. Iti amintesti, doi ani mai tarziu, exact senzatia aia cand sta lungit pe canapea si-ti spune: “Cu tine e cel mai bine”. Cand intr-o iarna cu zapada mare iti sufla in manusi sa le incalzeasca inainte sa ti le aseze pe maini, iti vine sa-i zici “Te iubesc” pentru asta. Cand intr-o iarna fara zapadă iti trimite cel mai frumos cadou la care nici nu sperai si-ti taie rasuflarea la un metru de ghiseul coletariei mangaind hartia rupta de nerabdare, iti vine sa-i spui “Te iubesc” pentru asta. Cand dupa o lună de nevorbit si tacere il strangi in brate si-l simti cum tremura, e clar senzatia soptita de “Te iubesc”. Cand iti zambeste putin altfel tie si-i singurul ce a inteles ce-ai zis îti vine să-i marturisesti ca-n visul de azi noapte il iubeai.

Nu vreau sa cred ca e o declaratie ce vine cu nu stiu cate responsabilitati, ca “Te iubesc” inseamna ca voi fi vesnic aici langa tine sau ca de-a pururea doar tu imi meriti sentimentul, ci-nseamna maximul de senzatie in momentul ala, inseamna momentul de respiratie oprita, de fara aer si de ochi in lacrimi, de om cu care-mparti o clipa perfecta, de om cu care te-ai intalnit pe-aceeasi unda, acolo, de “chimie” exersata si transformata in senzatie, de amintire perfecta de trecut la lista “Te iubesc-urilor”. Te iubesc se spune tipat in timp ce-l zgaltai tinandu-l de umeri sa-ti zambeasca privindu-te in ochi, se spune suierat in ureche in timp ce imbratisezi strans si lung, se spune cu lacrimi in ochi si respirand greu a plans sau a ras, se spune incarcat de tacere si ganduri, de dragoste si teama, de sentiment efectiv. Nu se spune pentru ca e momentul sau a 7-a intalnire, nu se spune pentru ca deja ai incredere, nu se spune pentru ca vrei sa te promiti sau astepti “Si eu-l” si nu se spune pentru ca ai venit acasa de la munca si asa fac oamenii casatoriti sau intr-o relatie lunga. Se spune pentru ca momentul ala de satisfactie maxima iti este daruit de persoana aia. Si persoana, clipa si amintirea creata, isi merita pe deplin “Te iubesc-ul”.

Habar n-am cum functionez si de ce functionez asa. Habar n-am de ce un om avertizat de mine ca atunci cand nu-l voi mai iubi sau nu voi mai simti dragoste pentru el, ii voi spune sincer ca nu mai simt, e indignat cand i-o spun. Nu stiu de ce o femeie care limiteaza felurile in care se lasa iubita e indignata ca nu e iubita in toate felurile. Sunt ferm convinsa ca modul cum iubesc eu e motivul principal pentru care sunt iubita. Nu stiu daca e rau sau bine.

Sunt nerabdatoare. Am planuri multe. Mai am asa multe de trait. Clisee si despartiri, nopti de plans si intalniri ratate, vieti schimbate si regrete de adunat. Si pentru fiecare dintre astea o multime de oameni de iubit. O multime de nopti de pasiuni turbate si o multime de dimineti cu zambete cretine, o multime de locuri de vizitat tinandu-ne de mana si o multime de straini de indragostit la prima vedere. Si astea pot sa le scriu in timp ce ma lupt cu o migrena, am unghiile argintii metalizate si o suvita de par imi gadila ochiul drept.

La cine te gandesti prima data cand auzi sirenele salvarii?

La sufletul meu…

Tu?

DNR sau do not resuscitate. Mai bine taie, curata si sutureaza si fa-o cu fire care se topesc in mine. Sa uit.

Incep sa ma supar pe oameni, pe filme, pe autori, pe personaje. Numai ei pot iubi cu totul, pana la ultima clipa, pot gasi 65 de lumanari si pasiunea din ochii celuilalt si se intalnesc la momentul potrivit si se iarta usor si supravietuiesc sortii.  NUmai proiectiile oamenilor pot iubi in acel sens la care visam cu totii. NUmai povestile lor pot sa aduca tremur si fior. Aici, pe pamant, in realitatea unei relatii umane, suntem defecti in iubire. Avem găuri. Avem viermi. Avem boli ale orbirii. Avem orgolii. Avem lacomie. Avem egoism. Avem ulei pe maini si pierdem printre degete ceea ce ar putea fi.

Apoi, ne amagim “numai in filme si-n carti vezi asa ceva…”. Iar eu atat pot sa spun: filmele si cartile sun facute de oameni, de obicei din experienta proprie sau lipsa acestora… o lipsa pe care au curajul sa o recunoasca.

Persoanele cu nici o morala de multe ori s-au considerat mai liberi, dar majoritatea le-a lipsit abilitatea de a simti sau iubi. Cei mai isteti o simt cu regret dar nu se cred in stare sa se cizeleze. Culmea-i ca sunt atrasi de oameni buni si chiar atrag si-apoi cand sunt respinsi sau inlaturati isi vad comportamentul, felul de a fi, fara vreo limita, iar ceilalti cizelati si fini sunt repede catalogati ca limitati si incordati.

Ah, de libertatea ar sta in injuraturile repetate si neadevarate ca si sens. Nu-s pura, casta, pocaită. Nu-s prea usor de lezat si nici nu-s fandosita, dar p**a, p***a, c***t, l**a, f***t nu sunt cuvinte pe care sa vreau sa le aud si nu bautul, fumatul si trasul n-o sa te ridice in veci in ochii mei ca fiind mai liber, mai extrem sau mai rebel. Nu injura femeile, nu le lovi ( prea multi barbati ce dau in femei am cunoscut eu, din fericire nu din calitatea de femeie a lor, dar am avut parte de experienta mea si mi-a fost suficient ), nu le complimenta cu un argou atat de prost ce-n sensul propriu n-ai sa stii macar sa-l respecti.

Zambeste, fa dragoste sau sex, nu f**e. Bea cat sa fii wity si vesel, nu varza si cu blackout. Cel mai adesea astea ascund frustrari. Si e pacat de zâmbet. E grupul celor ce se dau rebelii fara cauza anume si ce-si proclama viata traita intens, dar se zbat intr-o mocirla de voma si femei usoare, de “produs tigari” si mahmureala crunta. Si isi proclama sus si tare o tinerete traita, dar n-ajung nicaieri decat mult mai aproape de o moarte anonima. Si-apoi sunt cei ce se trezesc la timp si-si inteleg puterea si dorinta si isi pastreaza pentru ei si cine trebuie cuvinte dure cat sa spulbere ai-atat. Nu doar de fun-ul de a fi vulgar. Si inteleg ca mirosind frumos, clipind superior si filosofand calm ai tot confortul la picioare, ai cele mai frumoase femei, ai randul calm de suflete pereche ce te-asteapta si maximul de senzatie in orice. Ai bautura sa o bei cand vrei, ai o tigara sa o savurezi doar daca alegi, ai sex curat si pasional sau nebun si murdar, ai planuri realizate si altele in curs de. Ai fericire si chiar sanatate. Ai exact distractia pe care o alegi si poate fi alta in fiecare zi. E asa de fina limita incat n-ai cum sa le arati diferenta. Doar sa o simti.

Sunt oameni pentru a caror prietenie trebuie sa lupti, trebuie sa demonstrezi si trebuie sa simti. Dar mai ales trebuie sa fii. Sunt acei oameni ce au un standard si o viata in care patrunzi greu. Ii vezi, ii invidiezi, ti se par fericiti si le cauti hibe cand iti dai seama ca e greu sa ajungi la ei. Sunt elitisti si pun un standard care chiar de l-ai putea atinge usor n-ai chef, nu-ti trebuie.

Sunt si oameni fara standard, dar ei isi spun deschisi, ce accepta pe toata lumea oricand si oricum, ce dau senzatia ca nu ascund nimic si-s oameni cool si impacati. Oricum s-ar crede tot lipsa unui level e. E pe sistemul mai rau nu se poate, e pe directia noi ne permitem orice deci nimic nu poate sa fie mai rau de-atat incat sa ne supere atata timp cat noi ne comportam cel mai rau.

Unii si-au inteles libertatea de a tria prietenii si oamenii ce le intra-n viata si-n a trai la maxim in felul propriu, unic si cucerind o lume si ceva din univers. Unii si-au inteles libertatea in a-si bate joc de ei si ceilalti in cel mai cliseu si raspandit mod de a intelege gresit libertatea si tineretea.

Unii isi fac prieteni pe viata pentru ca prietenia lor se bazeaza pe incredere si lucruri realizate. Altii raman ciclic singuri pentru ca si-au bazat prietenia pe gradele de degradare impartasite.

Si-i clar ca-s oameni ce m-au suparat si chiar scarbit. Culmea, oameni care spun ca lupta ca si mine impotriva sistemului. Ei facandu-si creierii terci seara de seara, eu incercand sa mi-i clarific cu fiecare minut pe care il traiesc sau poate pierd.

Femei ce invidiaza dragostea, respectul, pasiunea, cadourile, satisfactia si prietenia pe care eu le primesc. Ele primesc injuraturi, palme, abandon, dezamagire, minciuni si indiferenta. Barbati ce invidiaza calmul, aerul seducator, efectul oamenilor faini si puncte din the bucket list bifate si nu inteleg de ce ei nu primesc atentie, iubiri perfecte si priviri incarcate de dorinta oriunde merg.

Si in acelasi timp cunosc barbati frumosi si puternici ce iti zambesc si-ti spun exact ce simti si vrei sa auzi, ce stiu s-asculte, rada si complimenteze, ce stiu sa scrie versuri, s-asculte muzica buna si sa traiasca fain. Si am grija sa le spun de fiecare data cand ii intalnesc. Am lista-n buzunarul sufletului si imi reda doza de incredere in “masculini”.

Barbatii care apreciaza femeile au femei. Barbatii care apreciaza doar o femeie raman fara ea. Barbatii care nu apreciaza si respecta deloc femeile si nu inteleg de ce nu au femei, chiar n-au si n-o sa aiba.

Ca orice bautor de cafea am un intreg ritual de preparare si servire. Si clar, imi beau cafeaua din cani mari, incapatoare. Am o intreaga colectie de cani de cafea asezate pe rafturi dupa culori, seturi, branduri de cafea sau in ordinea preferintei mele.

Bautul cafelei e o placere de aceea si recipientul din care imi beau cafeaua trebuie sa fie unul care sa rimeze cu starea de bine. Si cu totii avem o cana preferata de cafea sau ceai, de lapte cu nesquik sau vin fiert, de cola sau bere. Cana noastra.
E plin internetul de cani la fel si dulapul meu de-acasa. Cani cu mesaje, cani termosensibile, cani cu fotografia mea, cani cu catelusi, cani cu femei deznude, cani usb, cani termos, cani “lighean” ca cele din Gilmore Girls, cani de sarbatori, cani de la promotii de cafea, cani transparente. Am si cescute la set dar alea sunt doar de decor.

Imi place si cand ma duc in vizita la prieteni si sunt servita cu cafea sa imi analizez cana. Cei care ma cunosc, tot ma intreaba dacă beau o cafea doar pentru senzatia de absurd cand ma intreaba si pentru rapiditatea da-ului meu. Si ma servesc in cani sau cesti mari de cafea, niciodata mici sau medii.

O cana de cafea e intotdeauna un cadou perfect pentru mine oricat de multe as avea. La fel si agendele, pixurile sau cartile.

Gasite pe net si adunate pentru forme, culori si stari de bine.
Coffee mugs:

Alti oameni spun sa nu-ti doresti nimic, sa nu disperi dupa nimic, tot ce ai nevoie va veni la tine la momentul potrivit. Intr-o forma perfecta pentru tine. Eu nu pot sa nu-mi doresc nimic, ba uneori ma incurc in cerinte si nu stiu sa le prioritizez. Cert e ca daca inainte era dupa placul sufletului, acum m-a invaluit pragmatismul, munca inainte de toate! Slogan semi comunist, dar valabil intr-o democratie absurda si intr-o debandada a foametei.

Discutam de oameni de aer, pamant, foc sau apa. De stele si luceferi care nu coboara niciodata. De Mercur retrograd, ascendent, compatibilitati, influente. Dar nu discutam despre fiinte si despre ce este in spatele mastilor pe care le poarta cu atata nonsalanta. Mai presus de zodia sub care-si parcurge traseul, as vrea sa stiu ce-i ascunde inima. Dar inima-i departe, supusa de o minte brici.

Am devenit infipta. Aroganta. Rautacioasa. Atitudine fuck off, in slang contemporan. Nu stiu cand am epuizat rabdarea si nu stiu cand am devenit  asa de… distanta. Nu e rau. E mai bine, e mai profi, e mai safe pentru perimetrul meu intim. E mai safe pentru cordul meu sensibil.

Nu ma neg. Cred in marile iubiri. La fel cum cred in marile dezamagiri. La fel cum cred ca despre iubirile împlinite nu se scriu poemele, la fel cum cred ca iubirile neimplinite dor amar. Dor intens.

Oamenii pot fi cruzi. Nu ma indoiesc de asta. La fel de bine pot fi gingasi. Nu mai cred in valoarea lor, in bunatatea lor capatata la nascare, ba pun pariu ca rautatea se transmite-n adn. Nu mai cred in genialitatea altora si nici in destinul lor mai norocos decat al meu. Nu mai cred in spiritul idealist, desi-l port inca-n mine. Dar cred ca timpul cerne figuri si ca raman alaturi de mine cei care valoreaza…

Simt atata bucurie si atata fericire in sufletul meu… Simt emotii pe care nu credeam ca voi fi capabila sa le simt vreodata in viata mea… si asta datorita tie.

M-ai invatat sa iubesc… m-ai invatat sa zambesc cu adevarat… m-ai invatat sa pretuiesc atat de mult momentul pe care il traiesc… Sunt o copila… o infantila… dar simt atat de puternic… Dumnezeule! Nimeni si nimic nu-mi va putea lua vreodata tot ceea ce simt, ce am simtit, tot ceea ce traiesc, ce am trait… Atata fericire poate exista? E reala? Suntem reali?

Nu cred sa fi avut vreun moment in viata in care cuvinte sa simt macar ca sunt de prisos… Nu-mi gasesc cuvinte, propozitii, fraze, enunturi, texte sa ma exprim pe mine insami… si asta datorita tie… iti multumesc…

Vand fericirea in rate. Fac contraband cu iubirea. Multiplic zambete si imprumut pasiunea… pentru fericirea ta, pentru iubirea ta, pentru zambetul tau… Pentru tine,viata mea!

Nu am nici sperante pentru 2012. Vreau sa cresc. Atat! Nu fac nicio lista a dorintelor pe care s-o strang in pumn la doispe noaptea, nu port chiloti rosii, nu tin bani in buzunare si nici nu mananc migdale. Le-am facut si nu le mai vad sensul.

Si pentru ca am inceput cu negatii, cum fac copiii mici cand il iau pe nu in brate, in 2012 vor avea loc schimbari. In mine! Iar asta e de bine. Ah si mai vreau doua lucruri care oricum sunt complementare: vreau sa iubesc! Asa, cu fluturi si emotii.

Voua nu am ce sa va urez pentru ca de bine va doresc in fiecare zi, nu numai de rev (overrated shit). Vreau sa va fie cald si bine, sa va gasiti marile iubiri cu care sa va laudati pe bloguri sau sa va purtati dramele cu mandrie, vreau sa aveti bani sa calatoriti si sa iesiti dintre cei patru pereti, prieteni buni de tot pe care sa-i iubiti si care sa va iubeasca si sanatate maxxxxxima!!!

La multi ani!!!

De dupa… 

As vrea sa vin sa-ti ard vreo doua peste bot, dupa care sa te pup. Sa te pup rau. Sa te pup pana-ti da sangele. Si sa te zgarii cu nerv. As vrea sa nu ma intrebi nimic si sa nu te intreb nimic. Wtf? Cuvintele-s de prisos. Plus ca nu ai niciodata certitudinea lor. Plus ca se uita. E de la fum. As vrea sa am o arma cu care sa daram marele zid. Si sa ma cuibaresc printre ruine. Din cand in cand. Si sa-ti soptesc cu privirea ca e ok.

Ca mi-ar placea sa nu te mai panichezi. Ca n-o sa te casapesc cu iubirea mea. Si nici n-o sa fiu isterica. Si nici paranoica. Sa-ti spun ca sunt cuminte. Ca ma ridic dintre ruine si mai zambesc. Ca vreau sa-ti fie bine. Ca nu am planuri ascunse. Ca nu ma joc cu destine. Ca as vrea sa nu ma mai tem de tine. Ca nu stiu de ce, dar am prins drag. Ca nu vreau decat sa traiesc, dar fara fofilari stupide. Ca se complica niste lucruri simple.

As vrea sa ma bucur o buna perioada din viata de starea asta. De ochii mijiti. De zambetul tamp. De relantizarea faptelor. De mine care vin si te pup pana ametesti. De muzica in surdina pe care o resimt ca vibratie in timpan.

Au, suntem efemeri. Rad. Rad tare. Ma uit la ei. Ma uit la mine. Ce dracu? E atat de scurt totul… Ce vreau? Tu ce vrei? Eu vreau sa raman aici.  Si sa treaca iarna prin mine. Sa-mi ramana-n amintire. Unde se duc amintirile? Cand dispar? Panica. Nu-mi amintesc…

Relax.

Inca un Craciun. Se incheie inca un an. Pentru unii e doar timp nedefinit, pentru altii e cu jale.

Ma chinui sa scriu. De noaptea trecuta. Am nenumarate drafturi cu franturi de idei. Orice imi vine-n degete are legatura cu tine si ma inspaimanta asta. Asa ca evit sa scriu. Orice. Si las neterminate chiar si cuvintele. Si S. ma cearta ca injur zambind. Asa sunt eu. Toanta.

E firesc sa ne punem sperante intr-un viitor. 2012 poate insemna ce n-a fost 2011. Ce n-au fost toti anii la un loc. Nu ma gandesc la nimic special pentru 2012. Decat sa-mi functioneze creierul. Sa muncesc mult. Sa fac diferenta. Sa devin mai constienta. Sa citesc mai mult. Sa vad mai multe filme. Sa invat mai multe. Si sa mergem, in vara, in Venetia. 

Well, e o stare de bine. De cald. De zambet. Asa-mi plac sarbatorile. In familie. Calme.

Dar nu pot sa scriu. Ma dor degetele de pofta, numai ca m-am blocat.

Sa va fie bine!!!!

Pura existenta este complet absurda si merita analizata. Cand te trezesti intr-un moment si habar nu ai cum ai ajuns acolo.

Mi-am aprins o tigara. Acum. Trag din ea. N-are un gust aparte. Beau cafea cu lapte. Si arde o lumanare parfumata. E ziua aia de decembrie, friguroasa, intunecata. E ziua aia in care ascult Jamie Woon – Shoulda pe repeat si imi plimb palma prin par. E ziua aia in care ma privesc in oglinda si-mi zambesc, ca-s indragostita de cine sunt eu, prin ochii mei.

M-am dezmeticit. Mi-a luat ceva sa imi iau valul de pe ochi si sa fiu curajoasa.

Sa n-o mai lungim. Asta e Craciunul cu numarul 2 petrecut aici pe blogusor si deja ne stim.

Sper sa vina Mosul cu un sac plin-plin cu optimism, sanatate, veselie, iubire, vointa, bani, un job nou si bun, fara criza, iarna ca-n povesti cu zapada gigantica si strazi curate si mai ziceti si voi ca nu  mai stiu.

Abia astept sa se incheie anul asta. Un an prea greu.

Sarbatori fericite!!!!!!!!!!!!!

Mi-am dedicat viata unui singur scop: intalnirea jumatatii mele. Care exista. Si nu pentru ca asa sustinea Platon cu secole in urma, ci pentru ca trebuie sa existe, pentru ca viata nu si-ar avea rostul fara iubire. Incredintata de existenta barbatului sortit mie, l-am cautat zi si noapte, fara odihna, pana cand l-am aflat doar ca nu l-am avut si poate nu-l voi avea niciodata.

Acum, in miez de noapte, cand scriu aceste randuri, sunt sigura ca el este alesul. Cred orbeste ca mi-e sortit, ca suntem doua picaturi de apa ce se oglindesc una in cealalta.  In aceasta noapte, mai mult ca niciodata, stiu ca da… sunt indragostita. Mai mult decat i-as putea marturisi in mii de vorbe. Iar pentru aceste sentimente pe care le-a trezit in mine, n-am sa pot in veci sa-i multumesc suficient. Acest “ceva” pe care il simt, ma face mai frumoasa, mai puternica, mai buna, da sens vietii si cautarii pe care abia acum o incep. Fiindca jumatatile nu raman intotdeauna impreuna. Poate ca uneori nici nu trebuie, uneori doi oameni sunt doar suficient de norocosi sa se cunoasca. Sa se intalneasca. Sa dea sens vietii. Si sa mearga mai departe.

Cred in destin. Si ii sunt datoare. Mi-a scos in cale dragostea si sunt incredintata ca, intr-o zi, imi va deschide si drumul catre fericire. Si apoi, ma intreb, de ce n-as crede? Caci am cercetat. Si, desi ani prafuiti s-au asternut peste dovezile mele, ele sunt inca acolo. Iar eu stau drept proba incontestabila ca soarta e fantastica, iar realitatea este intr-atat de darnica incat ne rezerva surprize mai mari decat cele mai frumoase visuri pe care le putem croi. Cred in destin si in dragoste. Iar intr-o zi, sunt sigura, voi crede si in fericire.

Meniul are aceleasi coordonate, cu variatuni, dar de fiecare data cu arome din copilarie, “comfort food”, caldura multa si veselie. Mai ales ca intreaga familie participa la procesul de preparare.

In timp ce se amesteca ingredientele pentru salata de boeuf, pieptul de pui se indragosteste, pe rand, de  maioneza de mustar si de patrunjel pentru o pasta delicioasa, iar intr-o oala potrivita ficatul fierbe in nestire pentru un pate de casa fin si delicios.

Despachetat cu grija si emotie, mai ceva decat cadoul de sub brad, e cozonacul. Pufos, galben cu umplutura ( doua degete grosime) de nuca muuulta si cacao. Mai este smantana, sanatoasa si consistenta de intorci borcanul cu fundul in sus si tot nu curge.

Sarmalele invartite si asezate in cuiburi stau cuminti in oala si asteapta sa isi ocupe locul pe aragaz. Muschiul de porc este lasat la fragezit intr-un amestec de ierburi si sosuri ( reteta secreta a tatei).

Pe blatul mare din bucatarie foile de bezea respira greu sub straturile de crema de ciocolata si alune proaspat prajite si  iar crema de ciocolata, totul acoperit cu  glazura fina. In timpul asta  castroanele sunt curatate cu constiinciozitate de maini manjite pana la coate de cacao si spuma de bezea si resturi de ciocolata topita.

Din cuptor ies cornuletele fragede cu nuca si scortisoara iar afara,  se racoreste celebra prajitura cu ness.

Platourile se umplu cu branza proaspata, legume, afumatura, toba si caltabos. In cuptor a venit randul porcului sa absoarba toate aromele si deasupra, la foc mocnit fierb sarmalele. Si tot aici si-a facut loc si ciorba, plina de zarzavaturi si gustoasa, cum numai in Maramures gasesti,  lasata in legea ei si dreasa cu smantana, numai buna pentru a doua zi.

Varza murata rasufla si ea eliberata din butoaie, alaturi de castraveciori, asezati langa mamaliga vartoasa. Pe gratar sfaraie cu o ultima suflare carnatii, sfidand gerul, iar in casa, masa se aseaza cu randuiala de fiecare an, in timp ce miroase a bucurie si a colind.

De afara, cu picioarele inghetate, de prin camere cu ochi somnorosi, din bucatarie cu mainile obosite, toata lumea se aduna in jurul mesei. Vinul rosu, tare si aromat, tuica ( intotdeauna mai buna ca anul trecut) si minunatul sentiment de tihna.

Stau zgribulita pe balcon incapatanandu-ma sa mai fumez una. Imi tremura mana pe cana de cafea. Nu stiu sigur daca e de la frig sau de la prea multa cofeina. Asta n-are nicio relevanta…

Cand sunt foarte obosita ma gandesc la momentul in care o sa zbor cu bicicleta pe langa lună. Fara nicio directie. Fara nicio oprire. Culeg stele si le pun in salba. Le sterg de praf si ma dau pe pleoape. Le beau roua nocturna si prind putere. Tot mai departe de toti. Tot mai departe de mine in acelasi vis.

Exista momente cand te cred pe cuvant. Si ma entuziasmez. Ca o copila prostuta pe care o seduce un barbat mai in varsta. Atunci cand ii promite ca o sa fie bine, dar pe ascuns isi strange catrafusele si-o sterge. O, dar am auzit de atatea ori fraza asta incat pare rupta din basm. Candva imi placeau basmele.

Imi place sa ma mint c-o sa ne fie bine. C-o sa uitam tot ce ne-a intristat. Ca tu nu te-ai pierdut de mine si ca eu am ramas aceeasi fiinta draga tie. Si-mi derulez filme pe retina. Unele traite, altele pe care n-o sa le traim. Am o certitudine adanc infipta in inima care ma ghideaza cu pasi repezi in directia opusa tie. Si totusi, ma mai pierd in nostalgii. Nu stiu cum functioneaza mecanismul asta si daca e o tehnica de supravietuire a coastelor goale. Nu stiu daca porneste din creier sau din cord. Nu stiu daca sa-ti bat la usa sau sa tac si sa merg mai departe. Nu stiu foarte multe lucruri, dar am obosit sa incerc sa le cunosc.

Imi spui sa nu ma mai leg asa strans de tine pentru ca o sa vina momentele alea in care o sa ma parasesti. Pentru ca-s cu nasul pe sus ma dau neatinsa. De fapt, mi s-au inmuiat genunchii. Nu ma parasi. Si nu ma lasa sa te parasesc intr-un moment de nebunie. As vrea ca macar tu sa-mi ramai stabil. Stiu ca nu se poate, dar macar lasa-ma sa cred ca suntem mai presus. Ca tine de noi doi si atat.

As vrea sa stam 7 zile impreuna. Inchisi. Numai noi. Fara Internet, telefon mobil, televizor. Sa invatam sa ne cunoastem sufletele, trupurile sunt deja confidente. Sa fie mare-n jurul nostru. Si pustiu, in rest. Sa vorbim cat mai putin. Sa stam imbratisati. Sa radem. Sa dansam. Sa ascultam linistea. Sa ne fie perfect.

N-o sa gasesc niciodata omul potrivit cu care sa fac asta.

Sunt usor romantic si mintea mea tanjeste…

Dar iata-ma acum, la capatul unui alt an in care nu am incetat sa cred ca existi, in care – in ciuda tuturor nazdravaniilor pe care le-am savarsit – am incercat sa fiu mai buna decat in trecut, expediindu-ti o noua scrisoare.

Nu am sa-ti cer multe precum in anii trecuti. Poate si pentru ca in acest an ai fost foarte darnic cu mine. Mi-ai indeplinit toate dorintele, atat pe cele pe care ti le-am adresat in urma cu un an, cat si pe cele pe care nu am stiut sa le rostesc.

Prin urmare, nu indraznesc a-ti cere decat sa ma lasi sa pastrez fericirea din sufletul meu si sa ma inveti sa ofer celor din jur bucurie si dragoste. Imi doresc sa stiu sa dau un sfat bun, sa am rabdare cu cei dragi, inspiratie pentru blog  si puterea de a raspandi veselie online.

Ei bine… si daca tot m-am lungit la dorinte, te rog mult mult sa luminezi mintea mea si a tuturor persoanelor dragi mie, sa inzecesti locurile de munca si sa ne dai multa putere … iar la sfarsit, fiecaruia ce-si doreste!

Te astept, ca in fiecare an, cu lapte si cozonac!

Craciun fericit!

Doar dezamagitor, nu…

Ma gandeam ca am trecut deja de faza in care oamenii sunt murdari de noroi. Credeam ca, daca am invatat sa accept asta, nu ma mai poate mira nimic. Dar cum sa nu te mire nimic, cand vezi ca, din atatia oameni, majoritatea se scalda zilnic in noroi? Si nu orice fel de noroi, ci noroi plin de oameni care te pupa-n fund, ca apoi sa-ti spuna in fata, fara niciun fel de remuscare, ca de fapt nu le pasa de tine.

Noroi in care oamenii indiferenti se inmultesc pe zi ce trece, de parca i-ar produce pe banda rulanta. Noroi in care esti privit cu mila daca esti mai slab decat ei sau cu invidie daca esti mai bun decat ei. Cum sa nu fiu dezamagita cand toti anii astia am incercat sa evit urmele de noroi lasate de altii, iar acum, dintr-o data, ma innec in intregime? Cum sa nu fi dezamagit cand vezi ca fiecare omulet murdar vrea sa te murdareasca si pe tine? Iti cauta chipul, iar daca vede ca e prea curat, incearca sa-l manjasca.

Ce e mai grav, e ca simt ca incep si eu sa-i dezamagesc pe cei importanti, la randul meu. Ca devin tot mai neincrezatoare, mai pesimista si asta nu e Noemi pe care o stiu. Noemi care la inceputul anului avea vise, care era pregatita sa lupte pentru orice, mai ales pentru ceea ce-i place. Tind sa cred ca, incetul cu incetul, devin ca ei. Devin un omulet construit din noroi.

Mos Craciun e spiritul sarbatorilor ce ne cuprinde pe toti, e dorinta aceea de a fi mai bun, mai darnic, mai intelegator, mai intelept, incercand sa uitam de rautatile zilnice, de greutati, de responsabilitati. Este dorinta aceea de a face cadouri, de a le face bucurii celor dragi noua. Mos Craciun nu e lacomia, zgarcenia, cadoul scump, preferinta, moftul. Mos Craciunul traditional nu este materialist! Noi de ce suntem? De ce nu putem pur si simplu sa ne bucuram pentru ceva mic, ceva oferit din dragoste? De ce ne bucuram numai daca primit o masina, un telefon, nu stiu ce inel cu diamant, lant de aur de n karate, o casa, o vacanta etc? De ce nu ne amintit defapt ce sarbatorim pe 24Decembrie?

Oameni buni, pe 24Decembrie sarbatorim nasterea Pruncului Iisus! NU prima primita de Craciun sau marirea de salar! Nu mare mi-ar fi mirarea daca peste cativa ani vom uita de fapt ce sarbatorim, iar Craciunul va deveni doar o petrecere. Un motiv in plus pentru cadouri scumpe, mancare si bautura, petreci de lux si fite. Cat de materialisti putem fi! Cum uitam ce ni s-a oferit… cum luam tot omul, daca ni se ofera un deget, caci nu ne mai multumim nici cu mana. In ce hal am decazut… si cat de slabi suntem! Am uitat de suflet si minte. Acum totul este material. Haine, parfumuri, bijuterii, case, masini, telefoane… DAR CU SUFLETUL CUM RAMANE?!  UNDE-L UITATI?!  CUI I-L LASATI?! O SA-L LASATI MOSTENIRE PRIN TESTAMENT!? Tot ce pot face, este sa sper si sa cred, ca intr-o buna zi, ne vom trezi din aceasta “vraja” ce ne-a cuprins pe toti intr-o manifestare de genul “spiritul de turma”, si ne vom da seama cat de prosti am fost!

Mos Craciun, eu cred in tine!

Craciun fericit!

Daca as putea retine tot ce-mi vine in minte, la un moment dat as scrie cele mai pasionale si intense povestiri, dar prefer sa le traiesc atunci, in mine. Cand ma apuc sa le decantez in bolul suferintei, se pierd.

Ma zgribulesc de frig si-mi place enorm. Parul se zburleste la fiecare contact cu aerul rece si pentru ca imi place senzatia, nu ma imbrac gros.

Privesc lumea de la balconul princiar si ma intreb la ce se gandeste cand sare cate o balta. Ma gandesc ca, daca pana acum era mohorata, de acum incolo amaraciunea poate fi starea de fapt. Si sper sa nu, pentru ca soarele este inca pe cer, desi nu mai arde.

In perioada asta imi place sa-mi incalzesc palma in palma ta. Sau in buzunarul tau unde sa gasesc mereu cate o bombonica. Imi place sa-mi amintesc emotia cu care te-am strans de mana prima oara. Era raspandita in tot trupul si inima-mi batea in degetele care se temeau sa nu franga prea devreme totul.

Daca as putea imprima pe pelicula povestea vietii mele, ar fi una frumoasa de dragoste.

Fugim cu mii de noduri pe secunda. Stelele cad de uimire. Cerul spumega nori perfecti. Clocotesc razele lunii intr-o alta zare. Soft porn in mintea mea. Mi-a placut intotdeauna sa pacatuiesc. Si sa ma pedepsesc apoi. La fel cum mi-a placut sa tanjesc. Sa consum. Si uneori sa ma las consumata.

Suntem doua trupuri pierdute intr-o iarna absurda, ploioasa si grava. Dar doua trupuri fierbinti ce se infrupta din atingeri moi.

Te astept cu un bocanc umed. De la valurile tafnoase care se sparg in piciorul meu… de fapt eu le imping inapoi de unde vin, cu indîarjire cavalereasca, cu patos si cu invidie. Nu oricine poate fi mare, dar nici oricine nu poate fi om (mi-ai putea sopti).

Te astept in dreptul jaraticului care arde mocnit in umbre purpurii. Ai sa ma recunosti sau poate nu ai sa ma recunosti deloc si in graba bezmetica a intunericului ai sa ma ratezi milimetric.

Sa stii ca am sa te astept putin, timp in care am sa-mi frang degetele de spaima si de frig.  Sa stii ca nu-ti las ravas si nici urme pe nisip. Nu-ti dau indiciu si nici a doua zi.

Ai atat. Un moment, cat un bob de nisip – suvenir al drumurilor mele. Ai atat. O pocnitura de carbune, un strigat de pescarus, o secunda de “te iubesc”.

Ia zi, poti?

Va trece si vremea asta…

- autoportret desenat pe-o coapsa-
*printre randuri*

Daca iti spun ca te iubesc, imi spui sa plec.

Daca vreau sa plec, ma prinzi de mana

Sa mai stau

Daca nu vreau, ma vrei, daca te vreau, dispari.

Ce-o mai fi insemnand si asta?

Un fel de poezie a trupurilor

Miros a vanilie, mirosi a tine

Ne asteapta noptile senine

Miros a dor

Clipim si momentul dispare

Timpul n-are rabdare

Batranul imi sopteste disperat sa fug

Dar ma incapatanez si raman

De-a v-ati ascuns, de-a ne-am pierdut

Sotroane prefacute-n cioburi

La trei mi-am tatuat trefla pe omoplat

Si n-a durat decat trei secunde

Clipim si fumul ne imbata pe amandoi

N-am fost si n-o sa fim… niciodata noi… suntem doar doi 

Who am I kidding?

As vrea sa fiu in jungla, o perioada. S-o ard… ca-n jungla. Sa beau apa din frunze si sa mananc cocos si banane. Sa fac baie in ocean si sa fac focul frecand doua bete. Din astea vazute la tv si pe care cica as putea sa le fac, dar n-as reusi pentru ca mie nici in cort nu-mi place sa dorm, dar sa dorm intr-o cocioaba improvizata (no offense dear).

Nu stiu cum dracului fac si cum nu fac, ca ma trezesc de fiecare data in acelasi punct. Stiu drumul pentru ca am avut bunavointa si idiotenia necesare sa-l batatoresc. Stiu ca drumul asta nu e bun, ca nu duce nicaieri, ca ar fi mai bine sa ma catar intr-un nuc si sa strig cuvinte obscene sau ca ar fi bine sa inot ca mica sirena departe de marinari, dar n-ai sa vezi.

Ma incapatanez aiurea in directii si mai aiurea.

N-am mai scris de multa vreme ceva frumos, ceva dulce, ceva amar, ceva de jale. N-am mai scris de multa vreme ceva care sa conteze intr-adevar, ci doar nimicurile care oricum trec.

Desigur ca la inmormantarea mea se va bea la greu si se va fuma cate un cui sau poate doua. Si oamenii vor fi veseli. Se vor proiecta niste filme, se va barfi la greu si se va fuma… poate sponsorizeaza Pall Mall treaba asta.

Si in fine, colac peste pupaza, ce chef o sa fie cand o sa mor eu. Mnah, nu mi-am imaginat perioada, dar probabil ca ideal ar fi sa se petreaca dupa varsta de 55 de ani… sa apuc si eu sa traiesc ceva si sa nu ajung in punctul in care nu ma mai pot privi intr-o oglinda. Deci o gască de oameni de peste 55 de ani care ma conduc pe ultimul drum, beti turta, tripati… fericiti.

Ideea e ca e o vrajeala treaba cu veselia. Nu! Chiar mi s-ar parea normal ca oamenii sa planga. Si sa sufere. Si sa le para rau dupa mine. Si sa blesteme absenta mea. Chiar sa exagereze putin atitudinea. Si sa se imbete de suparare.

Deci, schimb viziunea inmormantarii mele. Ramane acelasi tacam, dar schimbam atitudinea. Toata lumea sa sufere! Cateva ore n-or muri si ei. Dupa care fiecare pe treaba lui.

Ah, nu-mi pasa unde-mi aruncă cenusa. De fapt… nu-mi pasa nici daca-s veseli sau tristi. Pun pariu ca o sa fiu atat de impresionata de lumea de dincolo ca n-o sa dau doi lei pe cea de aici.

Macabru, nu?

Cert e ca am schimbat tigarile. Cica-s mai usoare, mai lungi, mai subtiri. Pe dracu’, fumez mai multe! Cert e ca ziceam ca o sa ma las intr-o zi… nu stiu in care. Oda tutunului. Privesc cu jind spre pachet. Mai am una singura. Caut momentul potrivit in care s-o savurez. Si tot aman momentul asta…

Pe retina au inceput sa se plimbe imagini. Multe. Siruri. In care sunt eu? In care sunt eu cu adevarat? S-au suprapus, unele s-au golit instant cand am clipit, altele au ramas tepene si parca le puteam tine  intre degetele zgribulite. Sa nu bata vantul… sa nu zboare…

Imi pare rau de cele care au ramas in intuneric. Acel intuneric pe care nu-l sesizam cu fiecare clipit. Acel clipit mecanic. Am ramas cu ochii fixati intr-un punct, mirati si totodata infricosata. As vrea sa nu mai pierd nimic. As vrea sa-mi pot aminti fiecare zi traita, chiar daca nu s-a intamplat nimic memorabil.

As vrea sa-mi amintesc nasterea si pe mama care ma pupa pe nasuc. Sau mama care se temea sa ma infese ca sa nu-mi rupa picioarele. As vrea sa-mi amintesc ziua in care tata ma privea cu dragoste si ma plimba in brate. Era mandru. Stiu din poze. Si as vrea sa retraiesc aceleasi senzatii ca atunci. Sau ca acum traindu-le.

A fost un test. Mi-am rugat prietenii sa-mi spuna cele bune si cele rele despre mine. Sa ma oblige sa ma privesc in oglinda. Si sa retusez cu un ruj rosu ce nu e bine. Ce nu e bine pentru mine, pentru sufletul meu. As fi vrut sa-i rog pe cei care nu ma plac sau care ma urasc sa-mi spuna motivele. As vrea sa stiu de ce.

Toamna-iarna asta e feerica. E poetica si parca se scurge-n rime. Desi mi-e frig mereu, ma bucur ca pot simti asta.

E ca o disectie binevenita. E ca o autopsie a unui suflet viu.

Am o idee. Sa ma arat lumii. In imagini. Am mai multe. Se joaca in mintea mea. Intai ma deruteaza. Procesul creativ. Vine linistea. Vine inspiratia.

Toamna-iarna asta e albastra. E calma. E mov. E romantica. E aramie. E umeda. E rosiatica. E o toamna-iarna perfecta de iubit!

As vrea sa stii ca … mi-ai oferit multe, dar mai presus de toate, mi-ai oferit cele mai curate si pure sentimente… pentru toate astea nu cred ca as avea atatea cuvinte sa-ti multumes, dar cred ca vorbele sunt inutile, asa ca  las mai bine faptele sa-ti demonstreze dragostea ce ti-o port pentru ca bine zice o vorba: “dureaza doar un minut sa-ti spun ca Te Iubesc, dar va dura toata viata sa-ti arat cat de mult!”.

Iubitul meu iti spun ca…  pentru tot ce ai incercat sa faci  pana acum si nu ti-a iesit, pentru tot ce tu ai incercat sa construiesti si s-a r uinat, pentru tot ce ai cautat in zadar si nu ai gasit, azi ai voie mai mult ca oricand sa crezi intr-o minune… Este ziua ta si vreau sa crezi in visele tale, sa lupti pentru tot ceea ce iti doresti, sa lasi lucrurile si intamplarile rele deoparte si sa te gandesti o clipa ca viata e frumoasa si ca da, exista momente care intradevar merita se le dai atentie! Lasa lucrurile, intamplarile si persoanele  rele deoparte pentru ca iti otravesc sufletul si nu vreau asta… pentru ca TU esti o fiinta minunata…. ASTAZI TREBUIE SA CREZI  IN VISELE TALE !

E ziua ta… si-asa de mult
Mi-as dori glasul sa-ti ascult
Soptindu-mi cum faceai candva:
Cat te iubesc, iubita  mea!

Sa ne plimbam pe sub castani,
Sa-ti rostesc dulce : LA MULTI ANI!
Prin ploaia care ne-a unit
Sa ne soptim la infinit
Doar ceea ce-amandoi simtim:
Iubesc, iubesti si ne iubim!

De ziua ta, as vrea sa sti,
Tot ce-i mai bun ti-as darui,
Tot ce-i mai sfant si mai curat,
Mai dulce si adevarat,
Tot ce-i mai limpede si clar,
Ti-as da luna cu stele-n dar,
Ti-as da iubire-adevarata…
Pe care sa n-o uiti vreodata,

Dar iarta-ma, te rog frumos!
Tu esti cu mult mai pretios
Decat aceste daruri mici,
Pentru ca esti acum, aici,
Iau din dragostea mea mare
Si iti dau o sarutare,
Pentru ca stiu, iubirea mea,
Ca nu ti-ai dori altceva.

Astazi vreau sa invingi orice urma de tristete cu un zambet …Te iubesc din suflet!!!

Sunt captiva propriei mele condi

Am tabieturi ciudate.

Am complexe. Si oricat ma ascund de ele, fac parte din mine. Ceea ce ma enerveaza si inhiba, desi nu ma tradez mai niciodata. Dar ele sunt. Si le tot dezvolt inloc sa le dau la schimb.

As vrea sa am puterea sa modific unele momente. Sa fiu lucida si nu coplesita de emotii. Sa fac tot ce-mi trece prin cap fara grija momentului de dupa. As vrea sa nu-mi mai doresc asta pentru ca ma tine inca legata. As vrea ca tot ce a fost sa existe la alt nivel si sa-mi curat pielea de tot.

As vrea sa fiu o virgina intr-ale iubirii. De cate ori ma indragostesc de cineva ma simt vinovata pentru tot ce am simtit pentru altii. Conform idealurile mele poti iubi o singura data complet, restul e amagire, reflexie, inertie. Ori poate nu si-s eu intr-o perioada mai proasta…

Pentru fiecare om care a pasit pragul inimii am cate ceva.

Asa cum duci fierul de calcat si un nene il repara. Asa cum ceasornicarul alege bateria si repune timpul in miscare.

As vrea sa ma intind intr-un baldachin imens si sa fiu lasata sa plang si sa vorbesc. Sa spun tot, dar tot. Fara nicio retinere. Si cineva sa ma asculte si sa ma mangaie pe frunte cand trebuie sau sa ma stranga in brate. Ceva pe senzori. Sa stie exact momentul.

Sa-mi golesc creierul ca vad ca se poarta acest lucru. Si sa fiu in dorul lelii. Sa nu-mi pese absolut deloc. Sa nu conteze daca sar la sotron sau planez in gol.

Cand ma defectez as vrea sa-l am pe omul ala capabil sa ma repare si sa-mi vindece sufletul. Chiar daca stiu ca dureaza putin, ca garantia nu mai conteaza, ca cu timpul ma deteriorez mai repede…

Mi-am imaginat ce-ar fi viata mea daca as avea o bagheta magica: as deschide toate usile in spatele carora ma incui fara chei, as vantura de doua ori din bagheta si as rezolva toate problemele cat ai zice “hocus pocus”. Si as prepara licori magice de iubire, de sanatate, de fericire. Iar la final as lua ceasul magic si m-as intoarce in timp.

Aici am incetinit in visarea mea si-am inceput sa analizez, pas cu pas, ce nastrusnicii as face cu masina timpului. Am zugravit cu ochii mintii o noua poveste, aceea a vietii mele fara de greseala, fara regrete, fara ezitari. Si-am constatat, nu fara mirare, ca n-as schimba absolut nimic!

N-as vrea sa fiu gresit inteleasa. In cei 24 de ani de viata am facut mai multe nazbatii decat in toate celelalte vieti adunate. Am facut alegeri dintre cele mai scrantite, am pierdut, am castigat, am gresit, m-am razgandit, am calcat stramb si am mintit. Am regrete pentru scene scurte, am momente in viata pe care incerc sa le uit, am episoade de durere, de planset si de suparare carora nu le mai pot tine numarul.

Mi-am dorit de un million de ori sa intorc ceasul timpului cu ani in urma, sa aterizez printr-un portal magic, fix in ziua si in momentul in care, pe la 15 ani, T. ma parasea. As fi vrut sa am taria de a-i spune “la revedere” cu zambetul pe buze si nu cu siroaie de lacrimi pe obraji. Mai apoi, mi-as purta ceasul magic catre ziua plecarii in Italia. M-as duce sa beau o cafea in loc, sa citesc o carte si sa-mi vad de-o viata mai simpla si mai plina de timp frumos. Apoi, cu la fel multa stapanire de sine, i-as spune lui C. in telefon, vreo 3 ani mai tarziu, ca nu ma intereseaza de m-ar parasi, ca poate pleca, se poate intoarce si ma poate iubi cand pofteste. Fiindca, intr-un final, tot asta a facut. Dupa acest episod, as opri ceasul prea des ca sa va pot povesti cate as schimba. Ce barbati as alunga, ce femei n-as mai minti sau compatimi, ce prietene as indeparta si cate lacrimi as economisi.

Si totusi, privind catre perioade mai lungi din viata mea, toate aceste lanturi de greseli, s-au insumat intr-o poveste minunata. Inteleg ca niciunul dintre momentele frumoase nu ar fi avut loc daca ar fi lipsit episoadele triste. Fiecare intamplare a decurs din alta, fiecare sut a fost un pas inainte, fiecare greseala m-a adus mai aproape de fericire. De n-ar fi fost T., nu m-as fi calit pentru urmatorii, de n-ar fi fost C., viata mea nu si-ar fi gasit sensul, iar sufletul si mintea mea nu si-ar fi dat niciodata interesul pentru un viitor frumos, de n-ar fi fost perioada petrecuta in Italia, nu as fi cunoscut cat de grea poate fi viata departe de cei dragi. Dumnezeule, cateodata, cand le numar, mi-e atat de frica sa nu fi omis vreo greseala importanta!

Uneori, uitandu-ma obiectiv la viata mea, nu pot crede cat de multe evenimente s-au inlantuit, cate coincidente s-au ciocnit, cate intamplari au decurs una din cealalta. Ma conving inca o data, daca mai era necesar, ca o mana nevazuta ne aranjeaza viata, ca nimic nu se intampla fara rost, ca fiecare durere e o lectie menita sa te pregateasca pentru ceva bun. Si, intr-un final, ca va veni un moment in care il vei privi si vei intelege de ce ti s-a intamplat tot ce ti s-a intamplat pana acum.

O guma mare, imensa, gigantica… de sters. Si sa sterg figuri, amintiri, chipuri, promisiuni in suflete pereche, doruri, oameni intregi cu povestile lor, praful de pe toba. Tot! Sa arunc dracului tot si sa ma curat o data pentru totdeauna de tot ce am insemnat. Ca jur ca ma doare cumplit si nu mai rezist.

Un aspirator imens cu care sa aspir toate resturile ascunse printre cotloane.

Un detector de ascunzisuri ca mintea sa nu-mi joace feste cand are ea chef. Mintea sau inima, uneori le mai confund.

Un sac mare in aspirator. Imens de tot. Si verde.

24 de ore. Sevraj. Si rasul pur de a doua zi.

Si uite-asa s-au strans in total vreo 10 anisori. Intr-un sac mare si verde. Si gooool!!!

Si te vomiti. Te scoti din tine cu oracaieli si cu spasme ingrozitoare. Te scoti cu sughituri, cu ofuri, cu tipete. Te scuipi cu indarjirea unui golanas si te imprastii cu talpa cizmei. Te tarasti cateva drumuri prin oras, te speli cu ploaie pana dispari de tot. N-ar mai ramane decat amintirea spasmelor care odata cu trecerea zilelor va disparea. Si n-ai mai avea teama de-a visa si nici senzaria pregnanta de greata. Ar fi o goliciune care s-ar umple in bratele cumparatorului de mai sus.

Si te spargi. Dai cu tine de pamant pana ce te spargi in milioane de bucati. Nu ti-ar fi dor pentru ca tot ce tine de suflet s-ar pisa marunt-marunt si s-ar arunca in zari. Cioburi si bucati de amintiri ce ti-ar umple podeaua. Atunci covorul tau va fi un tine si te poti calca in picioare, desi nu cred ca ar mai fi o senzatie de triumf asupra ta. Calca-te cu tocuri cui sau cu bocanci 44 plini de noroi. Calca-te pana ce ti se dilata talpile si gafai. Priveste-te ostentativ in oglinda. Sparge-o! Apoi aspira-te si arunca-te-n cosul de gunoi. Cumparatorul va fi acolo sa goleasca cosul in palmele sale.

Si te recapeti incet-incet. Schimbi principiile. “N-o fi dracu’ atat de negru!”. Si incepi sa vezi lucrurile cu alti ochi. Scoti ochelarii de cal sau lentilele afumate si privesti.

M-am bocit ca o tuta. M-a facut sa plang. Si daca as fi avut mai mult curaj, m-as fi dus sa-l zgudui tare-tare. Sa-l prind cu putere de umeri si sa-l zgaltai pana isi revine din delir.

EU nu pot! Cu asta ma confrunt zilele astea. EU nu pot sa fiu iubita ideala, sa fac glume, sa vorbesc/comport/simt/rad/merg asa cum isi doreste el. Nu pot! Eu sunt eu si atat. Tot ce pot sa ofer zace in mine ascuns si nu la suprafata in felul in care-mi prind parul sau in felul in care-mi port blugii.

Am senzatia ca am facut mai mult decat mi se cuvenea si am ales peste masura nasului meu. Acum abia-l tin la suprafata, abia dau din maini. Abia reusesc sa frang disperarea. Parca ma inec cu aer, cu senzatii.

EU nu am nevroze si psihoze si talente evidente. Am crize existentiale. NU sunt fistichie la haine sau la minte. Nu-s o ciudatenie a naturii sau a harului. Nu-s! Nu am nimic deosebit, nici mers mai altfel, nici ochi verzi, nici nimic.

Si da. Suna a superficialitate, dar ma ingrozeste tagma asta in care patrunzi indeplinind niste reguli stricte.

Azi m-am simtit straina locului, ideii, straina de tine.

Come on!

Nu vreau sa ma schimb! Eu sunt eu!

Ma iubesc asa cum sunt si da, sunt cateodata nebuna si plang ca proasta si sufar ca un caine daca mi se pare ca a gresit sau ca cineva nu ma mai iubeste.

Eu nu vreau sa platesc pretul de a ma pierde … pentru ca nu ar trebui sa fie asa.

Unii le numesc toane. Eu le zic drame.

De aceea nu cred in juraminte vesnice sau in vise “pentru totdeauna” pentru ca nu stii cand se iveste ziua fatidica cand pur si simplu te trezesti gol de sentimente, cu mainile reci si cu umarul dezvelit.

Sunt unele momente in viata cand se darama toate caramizile puse cu talc. Si chiar de-ai tencuit cu sudoare si ani, vine un vaj si le pune la pamant. N-ar fi asta o tragedie daca s-ar construi la loc, dar nimeni nu mai are rabdare s-o ia de la capat. Raman ridurile si o plescaiala de lehamite.

In ultimul timp am tot trecut prin vaj-uri si ce este cel mai ciudat este ca mi-a fost frig si nimeni nu mi-a intins un fular. Poate e un soi de victimizare sau poate e un  joc stupid de puzzle sau poate e o toana. Orice ar fi, goliciunea persista si parca o prind in maini.

Incepusem aceasta zi cu un zambet infantil si o doza suficienta de pozitivism, cat sa-ncapa in zi. Toata ziua am avut mainile reci. Am suflat in ele aer cald, dar nimic. Am fumat cu pofta pana m-a luat ameteala. Si intr-atatia oameni sunt atat de straina…

Cam in aceeasi perioada am descoperit miracolul  cuvintelor randuite in carti frumoase, pline de povesti uimitoare. In anii de scoala primara am citit toate cartile lui Jules Verne si intreaga colectie de Povesti Nemuritoare, iar apoi m-am dedulcit la istoriile de capa, spada si onoare ale lui Dumas, care, la anii aceia atat de fragezi, m-au facut sa-mi imaginez ca exista dreptate pe lume, ca binele trebuie sa invinga, ca ordinea universala nu se stramba de la uneltirile celor rai. Dupa care mi-am facut din carti cel mai frumos si mai sigur refugiu al sufletului meu, in care mi-am gasit mereu si inca imi mai gasesc linistea, cand lumea reala ma tulbura, ma raneste sau ma nedreptateste.

Putin mai tarziu, am descoperit scrisul. Scrisul ca forma de supravietuire. Scrisul ca forma de a ma regasi pe mine insami. Scrisul ca marturisire a iubirii. Scrisul ca forma de viata. Si de moarte, cateodata.

Am mai avut, pe parcurs, cate-o aventura. Am cochetat putin cu istoria, apoi, o bucata de timp ceva mai indelungata, cu psihologia.  Insa mi-am dat seama ca nu dragostea, ci curiozitatea m-a facut sa incerc, sa experimentez, sa ma ratacesc, pentru o vreme, in alte lumi, in care, insa, nu mi-am gasit locul si rostul. Iar, intre timp, iubirile mele au ramas, pentru totdeauna, aceleasi.

Nu poti spune “am iubit enorm muzica, insa numai pentru cinci ani”. Iubesti sau nu iubesti muzica, indiferent daca stii sa canti sau doar sa asculti. E imposibil sa descoperi cu sufletul si cu inima lumea cartilor si apoi sa o parasesti spunand: “gata cu iubirea pentru literatura in viata mea! Intre timp m-am blazat”. Si nu e cu putinta sa descoperi minunea cuvantului scris, eliberarea splendida pe care ti-o da asezarea gandului pe hartie si apoi sa zici “divortez de o asemenea indeletnicire, arda toate bibliotecile dragostei mele care a durat… trei ani! Sau doi. Sau cinci”.

Asa cum iubirile noastre profunde pentru arta, pentru natura, pentru mare, pentru desen, pentru balet sunt definitive si vesnice, fie ca le privim dinauntrul sau dinafara breslelor privilegiate, la fel, pe oamenii pe care i-am iubit candva, cu adevarat, ii vom iubi pentru totdeauna, chiar daca nu-i vom reintalni vreodata si nu vom mai face dragoste nicicand. Iar pe cei pe care timpul ni-i sterge din gand si din inima, de fapt, nu i-am iubit cu adevarat. Ci doar ne-am straduit sa-i iubim, am crezut ca ii iubim, dar nu ne-am regasit, pana la urma, in frumusetea sau in uratenia lor, in felul lor de a fi, de a vorbi, de a trai si de a ne raspunde la stradania iubirii cu alta stradanie, la fel de scrasnita.

Pot afirma ca iubesc, dintotdeauna si pentru totdeauna, muzica, scrisul, literatura. Imi iubesc familia, fara ezitari si fara cale de intors. Si imi ador iubitul, sperand ca voi avea dreptul de-a spune, peste ani, peste vesnicii, ca, in viata mea pe pamant, l-am iubit cu mare dragoste pe el, alaturi de familia mea, de cartile si de armoniile sonore ale lumii.

Iubirile sunt pentru totdeauna. Sau nu sunt decat iluzii de iubiri.

Acum lucrurile stau altfel. In primul rand recunosc fata de mine, mult mai usor, cam cum sta treaba. Dupa care ma las cu valul si cu vantul. Si da, am comis-o. Si da, nu mi-e deloc teama sa recunosc… e misto sa fii tampit de dragoste.

Am trimis mesaje aiurea, de genul, eu te pot face fericit cu iluzia femeii inamorate ca el va raspunde ca intr-un film romantico-siropos. N-a fost asa. A doua zi am ridicat capul greoi din perna si mi-am vazut de viata, chicotind in palma. Nu mi-a fost nicio secunda rusine de ce am făcut si nici n-am cautat scuza alcoolului. Cateva luni mai tarziu ma gandesc ca fericirea lui nu are nicio legatura cu mine. Si ma bucur sa stiu asta.

Am spus si te iubesc-uri aruncate din alti fiori. Ca asa-s eu, entuziasta. Dupa care s-au topit cuvintele in timpi trecuti.

Am si urlat ca o schizofrenica.

Am si dat cu lucruri de pamant. Le-am spart ca apoi sa le repar.

Am si plans zvarcolindu-ma intr-o durere nebuna.

Am si dat cu pumnii in pereti. Poate ii sparg si vine iubirea mai usor.

Au, le-am trait asa cum au venit.  Pe unele. Pe altele am refuzat sa le traiesc.

Ideea e ca atunci cand esti indragostit ai toate scuzele universului. Nu e nimic ridicol s-o suni pe respectiva persoana si sa-i pui muzica de amor la telefon. Si nici daca-i dai sms-uri cu rime ciudate. Si nici sa-i vezi numele peste tot. Si nici sa faci poezii cu literele din numele ei. Si nici sa te duci la geamul ei. Si nici s-o chemi la un film, cand de fapt vrei s-o pupi. E misto sa fii tampit de dragoste, chiar daca persoana cealalta nu te vrea. Pentru ca e misto starea aia de drogalau. Si e misto sa fie cineva la care sa te gandesti si care sa te faca sa zambesti ca prostul.

Bai, eu cand iubesc sunt putin nebuna… dar ma tratez.

Si as mai fi facut si altele…

Am fost o adolescenta responsabila. Nu cuminte, ci matura pentru cei 17 ani. Perioada aia ar fi trebuit s-o traiesc cu totul altfel. Ar fi trebuit sa fiu mai curajoasa, dar familia de unde provin m-a tintuit intr-o moralitate de-a dreptul absurda, chiar daca imaginativ zburdam.

Am citit foarte mult. Am vazut putine filme si altea proaste. De teatru nu mai zic. De cultura nici atat, dar eram o eleva buna. Aveam o sclipire (ceva). Nu ieseam din ce mi se spunea la scoala, decat foarte rar.

Apoi a venit a doispea. La bac am luat o nota jenant de mica si ai mei s-au ofticat. La Contabilitate am intrat la taxa. Apoi am renuntat dupa jumate de an. Ce cautam acolo? A fost o perioada nasoala atunci si traumatizanta si jur ca nu stiu cum am facut fata. Am muncit in Italia. Mi-e scarba de perioada aceea. M-am inscris la Finante-Banci, dar n-am facut fata (munceam intr-o fabrica de filatura pe-atunci). M-am inscris la fara frecventa, la Jurnalism. In sfarsit faceam ce-mi place! Dar am renuntat si la asta din motive infantile si naive. Am muncit in Grecia. Acum, la 24, sunt fara loc de munca, fara experienta si fara studii superioare.

La 17 ani am inceput o relatie serioasa. S-a terminat prost; tipu’ s-a culcat cu alta. Apoi dupa cateva luni a urmat inca una de 10 luni. S-a terminat si mai urat. M-a bulversat, obsedatul. Pe penultimul iubit l-am cunoscut in Italia. M-a adus cu nervii la pamant. Iar ex-ul m-a cucerit si, dupa 2 ani, m-a parasit intr-un moment plin de responsabilitati. A renuntat, lasul!!

Am traume si nervii intinsi la maxim. Nu ma descurc singura, ci sprijinita intotdeauna de cineva. Sunt intr-o continua cautare. Nu mai cred in monogamie si nu mai cred in relatiile perfecte. Renunt cu greu la oameni, plang si rad cu aceeasi pofta, dramatizez mult si nu am cum sa schimb asta, sufar ca un caine si iubesc ca o nebuna.

Nu-mi caut scuze pentru cine sunt, dar oamenii pretind ca ma cunosc si la final ma acuza ca am probleme. Da, am! Nu am zis niciodata ca nu am. Dar mi le asum si incerc sa gasesc solutii. Si daca nu gasesc, asta sunt! Nu ma plang de viata pe care am avut-o. Nu ma plang ca nu am trait cum am vrut sau ca ai mei nu aveau bani sa ma trimita-n vacante pe vara, ci doar ma gandesc ca daca as fi avut mai multe sanse, acum as fi fost cateva trepte mai sus.

Iar de-a lungul anilor am avut langa mine oameni la fel sau aproape traumatizati ca mine. Cine se aseamana se aduna, nu? Nici nu mi-i mai amintesc pe toti. Ii zaresc uneori si abia atunci realizez ca am impartit momente cu ei. Acum am ramas cu cativa, ii numar pe degete. Dar si ei pleaca pentru ca asa e soarta. Cum si eu plec.

Iar cuvintele de mai sus reprezinta a mia parte din cine sunt eu. Ca si blogul asta.

Asa ca, inainte sa veniti sa ma acuzati ca-s dementa si sa-mi subtilizati numere de psihologi pe sub usa virtuala, uitati-va in propriile dulapuri. Bate vantul, nu? Asa ca inainte sa-mi scuipati printre dinti ca-s labila emotional si incapabila, ganditi-va de doua ori. Da, vreau sa traiesc! Asa cum am chef! Da, nu pot sa fac asta daca la bratul meu nu sta cineva! Si da, acum mi-e mai usor sa zambesc sincer… pentru ca stiu cine sunt, de unde vin, dar mai ales stiu sigur unde vreau sa ajung!

Asa ca va multumesc ca ati impartit cu mine 1, 5, 10, 15 sau 24 de ani de viata. Si va multumesc c m-ati plesnit peste nas cand am meritat sau mi-ati alinat durerile, dar mai presus de toate e viata mea si nu ma jenez nicio secunda de ea! Asa ca daca am suparat pe cineva, poate sa se duca sa bea un pahar de vodka sau sa fumeze o tigara in cinstea mea. Pur pariu ca o sa-i treaca nervii.

Fac parte din tipologia oamenilor care iubesc si dau din coate pentru asta, dar care in acelasi timp se tem sa-si deschida inimioarele asa ca prima perioada e traita la nivel superficial. Bai, dar daca te iubesc eu, atunci lumea ta se schimba! Pe bune. Rasare soarele altfel. Se simt vibratiile pana la nivelul cosmic. Tremura si stelele de emotie.

Luna noiembrie imi pare o luna absolut ciudata. E partea aia de dinainte de decembrie pe care ai vrea s-o treci cu vederea, dar are rostul ei, asteptarea asta. N-am ce zice. Ieri m-am zgait la frunzele cazute pe asfalt, am inmarmurit. Cand au cazut toate? De ce n-am vazut-o pe fiecare?

Eh, tanjesc sa petrec timp in natura. Infofolita. Adulmecand venirea iernii. Simtind in coaste frigul ascutit si nasul curios al fulgilor de nea.

Toamna cica trebuie sa fii romantic sau depresiv. Nu-s nici una si nici cealalta. Romantica as fi, daca nu mi-ar degera urechea sub par. Deci tot ce poti sa faci este sa fii romantic la domiciliu, iar eu urasc coliviile.

Ei, dar mi s-a facut pofta de ceai. Si prajiturele cu ciocolata. Pe care sa le inmoi in cana de ceai. In care fac un fel de terci.

Sunt un copil. O sa raman un copil. Si uneori sunt o femeie imorala. Si ma comport ca atare. Si scriu ca atare.

Sau poate de doua ori, ca sa fiu indulgenta… atunci cand murim, dar nu s-a intors nimeni sa ne povesteasca pataniile de dupa.

***************************************************************

Incepi un job nou, dar porti cu tine cunostintele de la joburile vechi.

Incepi o relatie noua, dar ai la purtator insemne pe care n-ai cum sa le șstergi, gesturi care te-au format, intamplari care ti-au creat o perceptie proprie a realitatii.

*****************************************************************

Totul e fascinant atunci. Suntem insetațti si entuziasti pentru ca ne bucuram de stralucirea emotiei. Cu timpul se aseaza praful si scade si interesul nostru. Avem senzatia ca ne nastem cu fiecare inceput, asta e firea noastra, ne alimentam cu idei pentru a putea pasi mai departe. Altfel, am fi ca soarecii de laborator.

Eu.

Cu timpul am renuntat la entuziasmul noului. Nu-s sceptica, dar sunt pe-o linie calma a faptelor. Nu-s omul palpabilului, ah, tocmai eu, vesnica inamorata, dar cred atunci cand vad. Nu ma tem de nou, desi se spune ca leii nu-s fanii schimbarilor, dar nu pot sa spun ca ma avant cu elan.

Cu timpul m-am tot schimbat si am ajuns la concluzia ca nu pot fi altcineva decat sunt. Nu pot fi o curva fara inima, nu ma pot juca cu sentimentele oamenilor, nu pot sa mint si nici sa fiu ipocrita – prefer sa tac si sa ma fac ca nu aud. Nu-mi plac compromisurile, dar le fac in limita a cine sunt.

Nu cred in zeitati absurde si nu ma inchin la icoane, dar incerc sa am o conduita care sa nu lezeze inimi. Mi-e suficient cat sa dorm noaptea linistita.

Am calcat stramb. De multe ori. Si stiu ce-am invatat din tot. Nu trag linie. Nu mai numar. Dar ma uit la mine si port cu mandrie toate insemnele trecutului meu. Sunt cine sunt si nu ma dezic de mine.

Vreau lumea la picioarele mele.

Ingheata sufletele in perioada asta. Si mainile una-ntr-alta. As vrea sa ne luam noi doi si sa fugim departe de orasul asta care mi-a inghitit orice urma de romantism. Sa stam undeva unde ninge deja. Si sa bem cafele lungi din cani mari. Sa cante o muzica ciudata in surdina, o muzica a zapezii si a iernii. O muzica a noastra.

E chiar asa de greu de imaginat ca mai pot sa existe si oameni buni pe acest pamant? E chiar asa de greu sa intelegi ca unele cuvinte au lasat o rana asa de adanca care inca sangereaza? Nu imi cere sa vorbesc pentru ca nu pot! Cuvintele imi sunt prea grele ca sa te faca sa intelegi tacerea mea.

[...] Nu pot vorbi despre culorile pe care le-am simtit; despre cantecele pe care le-am tinut in palma; despre bataile de inima si respiratiile piano – piano, pe care le-am vazut parasind corpurile noastre si luandu-si zborul pe ferestre acoperite de draperii grele. Nu pot vorbi, cu adevarat, despre iubire. Fiindca iubirea e diferita, ca traire, ca textura, ca parfum, ca viata… Cum sa iubesti corect, o spun atatea legi nescrise, si-o spun degeaba. You see, I love you as a woman I’m not… I love you like that…

Stiu ca ti-e greu uneori, fiindca sunt de neinteles.

Stii ca mi-e greu uneori, fiindca esti de neinteles.

P.S.: Vreau doar sa stii ca te iubesc… nouazeci si trei de zile si cinci ore

Uneori imi fuge pamantul de sub picioare si o iau vertiginos in jos. Am impresia ca n-o sa mai pot vreodata sa reconstruiesc vechea lume si nici sa pun temeliile uneia noi. Si ma sufoc in picaj liber. In disperarea momentului, pun mana pe un telefon si vars totul in timpanul omului de la capat.
E o senzatie de bine pe moment… de parca celalalt are puteri vindecatoare si ma redresez usor-usor, macar sa pic in picioare. Sunt construita sa functionez in mai mult de unul singur, desi nu de putine ori ma auzi tanjind dupa singuratate. Dar singuratatea aleasa difera de cea venita pur si simplu.
Sunt un om incapatanat.  Sunt un om fricos. Sunt un om dual. Sunt un om sinusoidal.
Mi-e dor de o anume siguranta pe care am trait-o candva. Nu era venita din mine pentru ca-s incapabila sa-mi ofer acest mic rasfat emotional, dar ma bucuram s-o am.
Uneori am senzatia ca nu stiu absolut nimic. Si intru in panica. Am nevoie de confirmari. De la altii. Si ele vin cand ma astept mai putin… esti asa de dulce, imi zice.
Bai, as scrie niste scrisori de dragoste. Si m-as iubi ca-n povesti. Cu din alea nebune. Cu din alea adolescentine. Cu din alea… dar nu cred ca mai pot. M-am imunizat cu timpul.
Nu mai cred in efectul ala al iubirii. Bine ca mai cred ca exista. Dar cred in iubire ca modalitate de exprimare, ca dans al trupurilor, ca forma de trai. Si cred ca te poate frange absenta ei, dar te inalta prezenta.
Noiembrie, fii bland cu mine…

Te astept. Sa ma tii in brate. Sa ma faci sa rad. Sa-mi pun capul pe umarul tau si sa simt ca lumea nu exista.

          Un cuvant atat de strain mie… si totusi cuvantul caruia ii cunosc sensul cel mai bine. Stiu ca nu pot avea rabdare, iar pentru asta m-am documentat serios. Stiu ce inseamna fiecare litera din cuvantul asta si stiu ca, pentru mine, este printre cele mai urate cuvinte inventate vreodata. Cu cel mai tampit sens ever.
          Mi-a lipsit rabdarea intotdeauna. Adesea cred ca ursitoarele au uitat sa imi sopteasca sa fiu rabdatoare si asta e motivul pentru care nu pot avea pic de rabdare. Mie decat sa imi spui sa am rabdare sa fac un lucru, mai bine imi dai un sut in fund, ma arunci intr-o groapa si pui pamant pe deasupra. E fix acelasi lucru. Ma chinuie jalnic toata mania asta cu “Ai rabdare” sau “Cu rabdarea treci marea”. Daca vroiam sa trec marea, ma suiam intr-un vapor, nu asteptam sa se intample cine stie ce. Dar n-ai cu cine, domnule!
          Macar eu recunosc… nu stiu, frate, sa am rabdare. Sunt cel mai nerabdator om in viata si daca abia astept sa se intample ceva, imi canalizez fiecare nerv, fiecare vas de sange, fiecare por catre lucrul ala. Si nu stiu sa programez ditamai circuitul in capul meu sec sa o ia mai in slow motion.
          Dar nu stiu prin ce minune, am atata rabdare cu tine. Cu noi. Nu stiu cum am descoperit minunea asta. Cateodata nici mie nu imi vine sa cred. Sunt calma si linistita si, pentru prima data in viata, sunt a dracului de rabdatoare. Nu ma clintesti absolut deloc, nu ma agit deloc si am rabdare sa se intample totul incet si sa decurga conform asteptarilor. Chiar si cand ma enervezi am rabdare sa imi treaca, inainte de a-ti arunca cu vreo tigaie in cap si de-a-ti arata cam cati nervi imi produci.
           Mama zice ca sunt repezita si ca trebuie sa invat sa fiu rabdatoare. Nu pot sa zic „mama zicea” pentru ca biata femeie inca o mai face. Imi spune ca inainte sa deschid gura si sa spun o ineptie la nervi, mai bine numar pana la 200 si daca si atunci mai am nervi sa numar pana la 1000. La 10 ma opream si ziceam gata. Nu de alta, dar n-aveam rabdare sa numar mai mult… Acum am evoluat, nu mai numar si nici nu mai zic ceva doar la nervi. Adesea astept sa ma “racesc” si sa imi treaca nervii si abia apoi, daca mai simt nevoia, mai zic ceva.
          Cum spuneam… nu e rabdare, domnule… Bine ca am rabdare cu tine! Ma bucur ca imi produci astfel de sentimente si ca sunt capabila sa le percep. Desi, cateodata, la o frecventa mai redusa. Eu am rabdare cu tine… tu ai rabdare cu mine sa imi pun la punct capitolul asta cu rabdarea…

Se spune ca iubirea ar trebui sa ne fie alaturi la bine si la greu. Dar e absolut evident ca la bine, dragostea e cumva mai seducatoare, mai intelegatoare, mai lesne de trait. La greu, te face sa iti calci pe instinctul de conservare si sa te gandesti mai intai la celalalt. Ceea ce e teribil de greu, aproape imposibil si grozav de consumptiv.

Romantica din interiorul meu imi sopteste ca se poate. Realista imi arata ca este intr-adevar posbil. Insa numai din cand in cand. Fiindca chiar si cei mai rabdatori si mai iubitori dintre noi au un anumit numar de saci de rabdare pe care ii deschid unul cate unul. Si-apoi, ori de cate ori rabdarea dintr-un sac ne este pe terminate, suflam incet zatul intrebandu-ne daca mai urmeaza ori ba inca un sac. Ei bine, aici intervine magia iubirii: in a mai nascoci cate o desaga de rabdare de fiecare data cand ajungi sa crezi ca ai ajuns la ultima picatura.

M-am intrebat intotdeauna de unde ne vin resursele. Cum se face ca intr-o zi, manati de foc si para ne dam termene finale, numai pentru a ne declara a doua zi indragostiti lulea si culmea, chiar de aceeasi persoana pe care numai cu o zi in urma ajunsesem sa o detestam.

Un fost iubit era un barbat aproape insuportabil prin absentele continue si nemotivate din viata si din dragostea mea. Atunci cand imi venea teribil de usor sa-l detest, sa-mi spun ca mi-am castigat dreptul la un barbat adevarat, nu o himera si-mi luam inima in dinti sa-mi recunosc ca s-a sfarsit, reuseam sa-mi reincarc deseaga de rabdare citind jurnalul zilelor in care ma indragostisem de el. Erau pagini de viata minunate, erau povesti pe care cu drag le voi spune nepotilor si, in fine, erau istorisiri pe care el nicicand nu avea timp sa le rememoreze.

La un moment dat, ceva m-a facut sa pierd caietul cu puteri de reindragostire. L-am gasit tarziu, cu cateva zile in urma, la mai bine de trei ani de cand ne-am despartit. Si abia acum, cu mintea romanului cea de pe urma, am fost in stare sa inteleg ca e gresit si mi-e daunator sa fiu nevoita sa ma intorc iar si iar in trecut pentru a reusi sa iubesc prezentul.

Sunt un cautator cronic de nod in papura. Asa ca, satula de actuala relatie in care ne certam de trei ori pe zi si asta datorita faptului ca la gustari inghitim pe nemestecate aluziile intepate, mi-am spus ca poate am recazut in boala indragostirii de ceea ce a fost. M-am intrebat daca nu cumva iubesc iarasi firimiturile trecutului aruncate saracacios in prezent. E drept, de aceasta data nu am caiete miraculoase si nici nu adorm noapte de noapte visand primele intalniri.

Am facut curatenie in desagii de rabdare si m-am intrebat sincer daca imi vor ajunge pentru toata viata. Daca voi reusi sa suport bosumflarea diminetilor nedrepte in care nu ne mai este permis sa dormim pana la pranz si certurile nimicurilor zilnice. Daca voi accepta vreodata definitiv si irevocabil sa recunosc ca nu am dreptate atunci cand stiu sigur ca am. Daca voi accepta langa mine barbatul despre care stiu ca nu ma iubeste neconditionat, asa cum am visat intotdeauna ca m-ar adora, barbatul care imi cunoaste defectele si mi le reproseaza ocazional. Ei bine, calculele mele m-au adus undeva pe la limita. Asadar, s-ar putea sa reusesc sau nu. Nu stiu.

Dar stiu ca in prezent traiesc, spre deosebire de relatiile anterioare, o dragoste reala, fara prea multe trimiteri la trecut, fara gesturi de iubire inventate din reinterpretari ale mintii mele indragostite, fara prea multe minciuni. O dragoste presarata cu moment bune, condimentata cu clipe in care iubitul meu singur redevine barbatul de care m-am indragostit fara sa ma intreb de ce, fiindca raspunsul mi-era absolut evident.

Si atunci gandesc ca o dragoste imperfecta, dar reala, este de preferat unei iubiri al carei unic cusur este inexistenta. Si astfel, bag de seama ca prin minune ca numarul sacilor mei de iubire a crescut de la ultimul recensamant. Si ma umplu de bucurie realizand ca de aceasta data prezentul ma face fericita, nu trecutul si nu imaginatia bogata ce naste iubiri care ar fi putut fi frumoase.

Incerc sa adorm cand barbatul meu nu s-a asezat inca langa mine in pat. Iar  daca somnul se tine departe de mine, daca, oricat de obosita as fi, stiu ca n-am sa pot sa alunec in vis inainte de-a-mi lasa mana sa alunece de-a lungul umarului lui splendid si puternic… atunci stiu ca sunt, inca, nespus de indragostita.

Daca vad un peisaj tulburator de frumos, daca aud un vers aurit de splendoare, daca ascult un cantec ale carui acorduri imi ravasesc inima si mi se face dor sa vada si el ceea ce vad ochii mei, sa auda si el ceea ce asculta inima mea… atunci stiu ca mi-e dragostea vie si intreaga, ca n-au ciobit-o nici lacrimile de ieri, nici visul rau de azi noapte.

Daca simt gustul sarutului lui in fiecare inghititura de apa rece, daca mi-e foame si nu pot manca fara sa intind catre el bucata taiata mai intai, daca il masor cu ochi lucizi si tot el mi se pare cel mai frumos barbat de pe pamant, daca imi lipesc obrazul de pieptul lui si simt ca m-am intors acasa… atunci stiu ca nu s-a intamplat nimic rau… ca nicio fisura nu si-a facut loc intre noi… ca nicio neliniste n-a ajuns sa ne pangareasca puritatea iubirii din suflet… ca niciun cuvant aruncat intr-o doara n-a tulburat apele marii noastre intalniri.

Caut mereu, cercetez intruna, cu teama celui care a gresit altcandva lasandu-si iubirea sa moara. Veghez asupra iubirii mele atat de greu castigate, atat de lesne de irosit. Sa nu-i fie frig, sa nu i se faca sete, sa nu i se ofileasca lumina, prospetimea, viitorul intreg.

Intinde-mi mana ta, strange mainile mele mici in mainile tale puternice. Ocroteste-ma si iubeste-ma asa cum sunt. Stai langa mine, arata-mi pe unde sa merg. Calauzeste-mi pasii atunci cand o iau pe cai gresite. Da, gresesc, sunt imperfecta, sunt defecta. Tu ajuta-ma sa invat din greseli, nu ma lasa sa fac altele, tu iubeste-ma asa cum sunt.

Stai langa mine cand rad, adora-mi rasul, adora-mi chipul, mintea si sufletul defecte, imperfecte. Adora-mi soldurile, adora-mi picioarele scurte, iubeste-ma asa cum sunt. Stai langa mine cand plang, adora-mi nasul rosu, adora-mi ochii mici, adora-mi privirea de copil, tu iubeste-ma asa cum sunt.

Atinge-mi buzele moi, fa-ma sa rosesc pana in varful urechilor, fa-ma sa ma topesc. Trece-ti mainile prin parul meu, lasa-te vrajit de parfumul meu, de vorbele mele, de privirea mea ce-ti sopteste :nu sunt perfecta, dar tu iubeste-ma asa cum sunt.

Strange-ma in brate, strange-ma puternic, fa-ma sa simt ca ma iubesti..asa cum sunt. Zambeste-mi frumos, razi de cat de nepriceputa sunt, explica-mi, invata-ma, ajuta-ma sa descopar. Iubeste-ma asa cum sunt.

Arata-mi soarele, arata-mi norii, fereste-ma de picurii grei ce se leaga de suvitele mele rebele. Hai sa ne tavalim in iarba ca doi copii, hai sa ne aruncam in zapada, hai sa ne stergem ghetele de noroi si sa mergem mai departe. Da, am noroi pe ghete, dar tu iubeste-ma asa cum sunt.

Adora-mi universul, ajuta-ma sa-l colorez frumos, mai strange-ma o data in brate, saruta-ma, atinge-ma, mai saruta-ma o data, iubeste-ma asa cum sunt. Danseaza cu mine, lasa-ma sa te incit, lasa-ma sa fiu senzuala, lasa-ma sa ma simt a ta, iubeste-ma asa cum sunt.

Priveste-ma cand zambesc copiilor de pe strada, fii mandru ca sunt a ta, doreste-ti sa fii tatal copiilor mei, saruta-ma nebuneste, hai sa facem amor nebun. Lasa-ma sa fiu copil, sa ma dau pe tobogan, sa ma joc de-a v-ati ascunselea, ascunde-te cu mine, fii si tu copil ca mine, astfel ma poti iubi asa cum sunt.

Sunt defecta intr-o lume imperfecta, tu iubeste-ma asa cum sunt. Sunt eu, cu bune si rele, sunt a ta, sunt mereu langa tine, te privesc cand dormi, iti ador surasul, as ucide pentru ochii tai, ma topesc dupa fiecare centimetru de piele a ta, tip de placere atunci cand faci dragoste cu mine, iti ador alura de intelectual, ador glumele tale, ador ca ma faci sa rad de fiecare data cand imi vine sa plang, ador bratul tau protector, privirea ta tandra, buzele tale carnoase, fundul tau apetisant, mirosul cafelei facute de tine, ador stralucirea din ochii tai si parfumul camasilor tale. Eu te iubesc pentru ceea ce esti, pentru ca ma faci sa tremur de emotie, pentru ca ai defecte, pentru ca ma inveti ce e iubirea, pentru ca ma inveti sa rad. Tu…ma iubesti asa cum sunt ?

Nu vreau sa detaliez multe dintr-un singur motiv: mi-e teama! Teama de faptul ca de foarte mult timp nu m-am mai simtit atat de in siguranta si atat de bine, iar acum totul pare aranjat si frumos… Teama de faptul ca s-ar putea sa ma trezesc si sa imi dau seama ca totul este un simplu vis… Mi-e teama sa ma implic si sa ma gandesc la mai mult… Mi-e teama de dezamagire, insa pe de alta parte ma gandesc ca poate ar fi cazul sa mai las si valul sa ma poarte oriunde vrea si sa nu mai analizez fiecare detaliu in parte…

Exista intotdeauna tendinta de a-ti manipula sentimentele, de a le dirija intr-o anume directie, tendinta de a-ti impune sa nu mergi mai departe in ceea ce priveste sentimentele tocmai din teama de dezamagire. Este un fel de scut de protectie pe care il aplicam zilnic. Am pus ziduri in jurul meu, mi-am incuat sufletul cu un lacat mare si nici macar nu mai stiu unde este cheia. Ma protejez de teama si ma dirijez singura asemeni unui robot. Am obosit sa o mai fac… insa mi-e teama ca nu mai stiu nici macar daca exista ceva dincolo de ziduri… sunt atat de groase, incat uneori parca nici eu nu le mai pot patrunde…

Poate ar fi timpul sa incerc sa las pe cineva sa le sparga, sa las totul la voia intamplarii si sa vad ce se intampla fara sa rationalizez prea mult…

Habar nu am… asa ca ma opresc din fuga si imi urez succes! De data asta nu ma mai lupt… cedez si visez…

Eram in trecere prin via

Prima lectie primita a fost sa nu am asteptari pentru ca asta din start imi strica percepția asupra realitatii si ma transforma intr-o drama queen. Plus ca presez oamenii si imping limitele si ma lamentez inutil. Oamenii nu dau daca nu vor/pot/au chef.

Pentru ca sunt o fire impulsiva si instinctuala care se bate cu firea rationala si lucida, calc in strachini de cele mai multe ori. E un dute-vino, stai-pleaca, da-nu de m-a zapacit complet.

Dar nici in loc nu ma pot opri ca mi-am luat avant prea puternic la start. Asa procedez eu in viata, ca leul, ma duc inainte fara sa ma uit stanga-dreapta. Am stabilit tinta si intr-acolo alerg. Ca la final sa ingenunchez epuizata de atata drum, drum ratat, desigur, cine a avut vreme sa-l traiasca?

Sunt fracturata, dar nu ma plang. Fiecare lucru intamplat e o experienta din care invat. Nu-mi place sa minimalizez oamenii la experiente, dar daca pun mai multa greutate s-ar putea sa nu mai pot cara talere.

Nu vreau sa ajung un miel speriat.

Nu vreau sa fiu femeia de referinta, e prea mult pentru mine si nu ma descurc, asta poate la 30 de ani. Nu zic ca nu ma flateaza ideea.

Nu vreau foarte multe de la viata, de cele mai multe ori ma zbat pentru ele, nu le cer asa pur si simplu.

Nu vreau sa ma umilesc si nici sa implor dupa atentie. O merit! Cu toate defectele si cu toate bucatile lipsa si golurile din mine, sunt un om frumos care nu vrea sa raneasca, vrea doar sa traiasca iubind.

Si, de cele mai multe ori, chiar nu am explicații logice pentru comportamentul meu.

Sunt distrata si confuza. Am depins intotdeauna de alti oameni, fericirea mea a depins de ceilalti, am fost omul de grup si acum trebuie sa invat sa comunic intai cu mine si apoi sa transmit catre ceilalti (si nu invers), simt mereu o presiune in crestet si parca ma legan cand stau ghemuita pe trepte.

Am nevoie de o pauza de re-cunoastere.

“Intre doua nu te ploua, dar te fulgera!”

Incep insa a ma intreba uneori pe cine loveste cu adevarat acel “fulger al tradarii”? Pe mine sau pe el – bata-l vina, cate lacrimi imi provoaca inainte de gasi puterea de a-l parasi sau, mai rau, de a-l ierta?!

G. G. Marquez scria: “Niciun barbat sau femeie din lumea acesta nu merita lacrimile tale, iar daca le merita, nu te va face sa plangi”. Sunt de acord numai cu prima parte a afirmatiei – niciunul nu merita lacimile noastre. In legatura cu existenta celui care nu te va face sa plangi eu am serioase indoieli.

Nu am vazut, nu am auzit si nici macar in legende nu mi-a fost dat sa intalnesc un cuplu care de-a lungul vietii sa nu fi cazut macar o data prada ispitelor – ca vinovatul a fost el sau ea, este irelevant!

Prin urmare avem doua posibilitati: sa acceptam ca am fost inselate si sa inchidem intr-un mod mai mult sau mai putin discret ochii sau sa ii faurim din lacrimile noastre fierbinti o pereche de papuci.

Ce sa aleg, ce sa aleg?

Acum cateva saptamani, m-am trezit spunandu-i taximetristului ce ma conducea printr-un intunecos drum de padure, ca toti barbatii sunt o apa si-un pamant: mai inseala din cand in cand, dar tot acasa se intorc.

Desigur, cuprinsa de o spaima teribila ca mi-ar putea face cine stie ce minunatii in intunecimea padurii, mi-am intors repede un inel pozitionat strategic pe inelarul mainii stangi si am incercat sa par si eu femeie “de casa”. In mod evident, mi-a dat dreptate si mi-a mustruluit consortul ca ma lasa singura sa cutreier la ora aceea tarzie.

Mai tarziu, masurand podeaua camerei m-am condamnat pentru lasitatea de care am dat dovada. In loc sa ii explic acelui taximetrist ca problema se pune altfel decat isi imagineaza el, si anume “Ma va ierta sau nu”, eu ii sprijinisem conceptia conform careia femeia este obligata sa isi astepte barbatul acasa smerita si sa-i ierte orice escapada in speranta ca acesta va dori sa fie iertat si nu sa isi faca bagajele si sa o paraseasca.

Mi-am spus ca feminista din mine n-ar accepta nici macar pentru un singur moment sa fie inselata si sa ierte chiar daca printul mi-ar face serenade si s-ar vopsi verde pe fata intocmai ca in una din celebrele emisiuni despre amor difuzata pe unul din postrurile noastre locale de televiziune.

In realitate, sunt la fel de lasa ca oricare alta. L-as ierta pe nerasuflate, nu pentru el, ci pentru mine. Nu merit sa sufar eu pentru greseala lui. Iar daca va fi sa calce stramb si a doua oara, atunci voi stii ca nu face parte nici din categoria celor pentru care plang si cu siguranta din categoria zburatorilor care nu te fac sa plangi.

Un lucru este sigur: chiar daca probabil i-as ierta o prima abatere, nu uit cu nicio ocazie sa ii spun ca nu i-as ierta nimic. Fie doar si pentru a ma amuza citind teroarea de pe chipul sau la gandul ca l-ar putea lovi celebrul fulger…

IUBÍRE, iubiri, s. f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.

In viata reala fiecare isi aplica propria definitie a iubirii. Nu poti spune una general valabila si universal aplicabila, ci poti sa improvizezi de la iubire la iubire. Cu cat aduni mai multa experienta, cu atat o simti mai acut si… o spui mai rar.

Ce inseamna sa iubesti pe cineva?

Sa te trezesti dimineata si sa-l privesti cum doarme. Sa ti se para frumos, desi e complet ravasit. Sa stii ce fel de inghetata ii place si ca sosetele preferate au buline verzi. Sa vrei sa fii cu totul cu el, in el, dar sa nu-l sufoci. Sa-l iubesti intr-atat incat sa nu-i devii povara, ci oaza de liniste. Sa-i prețuiești libertatea. Sa-l iei cum e si sa-l slefuiesti pe alocuri, dar nu pentru tine, ci pentru sufletul sau.

Nu stiu ce inseamna.

Sa simti ca tremuri si ca ti-e dor de el. Sa vrei sa-i spui tot, dar taci si pui capul in poala lui. Sa te mangaie pe par si sa stii ca asta e momentul vietii, ca-ti va ramane vesnic in suflet, desi poate nu-ti va… Sa vrei sa te legi cu funde rosii pe pielea goala si sa ramai asa.

S-a scris atata. S-au facut atatea filme. S-au baut atatea vinuri in cinstea ei… si totusi nu cred ca exista cineva care sa aiba vreo certitudine in ceea ce o priveste. Pentru ca se simte. Si cand se simte… e acolo, in plex.

Iubirea e frumoasa in cuvinte, dar ea, scrisa, spusa… isi pierde din valoare.

Si totusi, de ce avem nevoie sa ni se spuna/sa spunem te iubesc? Cu ce ajuta asta? Ce siguranta ofera? De ce timpanul nostru tanjeste atat sa auda asta? De ce inima freamata cersind (parca) sa stie… Dar ea stie deja, vrea doar sa puna punctul. De ce alegem conventia asta sociala? De ce am fost ghidati sa stim concret in ce coordonate suntem, la ce sa ne raportam si unde ne vedem peste cinci ani?

Ma gandeam sa nu mai spun te iubesc. S-o spun o data. Aceluia caruia ii voi face doi copii. Aceluia cu care voi imparti casa cu usa rosie, cafeaua dimineata de dimineata tot restul vietii (suna inspaimantator), aceluia caruia-i voi tatua soarele pe omoplatul stang, aceluia caruia-i voi spune acel da (atat de tampit), aceluia care ma va convinge ca poti fi liber in doi.

Nu stiu daca pot sa fac asta. Pentru ca-s o fire exploziva care striga iubirea. Dar ma gandeam ca poate daca n-o zic imi ramane mai multa vreme…

Doar ma gandeam…

Ah, una peste alta, am si un umor destul de ciudatel. In capul meu ma tavalesc de ras, dar la exterior persoana de langa (daca are ghinionul sa nu ma cunoasca foarte bine) se uita crucis. Si totusi, am un umor veritabil. Cu toata modestia din lume, daca as retine toate lucrurile spuse, aș cita din mine.

Va rog sa sesizati paradoxul – ma explic acum, incercand sa explic motivele pentru care ma tot explic. Wtf?

Am sa incerc sa n-o mai fac. Nu pentru ca oamenii nu sunt in continuare fragili (etc), ci pentru ca vreau sa cred ca oamenii cu care vorbesc sunt inteligenti si pricep ce spun si nu ce vor ei sa auda. Ca nu ma astept sa vina dupa trei luni sa-mi aduca aminte ca in ziua fatidica cu numărul 13 la orele 12:59 am zis ca fluturii sunt niste insecte inutile si eu sa belesc ochii cat cepele si sa nu-mi amintesc.

Fentand discutia trebuie sa notez in blog ca cineva acolo sus ma iubeste. Nu m-am decis cu privire la viata de apoi, dar energiile sunt bune, se leaga ideile, starea generala (exceptand oboseala) e crescendo. Nu stiu ce-o sa vina, proiectez pe termen scurt, dar o sa fie si mai bine! Sunt ca un copilandru care se entuziasmeaza in fata unei inghetate imense, dar pe care n-o hapaie, ci o curteaza si o gusta putin cate putin.

Am mai descoperit ceva: in filme personajul cutare are o lipsa. Pana la final el trebuie sa bata raul la poponet si sa-si umple golul. In filmele mele, fir-ar a dracu, personajele mele capata iluzii, traiesc momențele, dar niciodata (niciodata) nu-si vor implini un destin fericit.

Mi-am dat seama ca iubesc oamenii prea mult, poate. Fara motiv, fara sa-i cunosc, fara sa merite, fara sa stie, fara sa-mi para rau.

Si ma gandeam ca ramai uneori fixat pe o iubire; si parca ai face orice pentru implinirea ei; dar stii ca in momentul in care obstacolele vor fi trecute, vei realiza ca nu a meritat efortul. Pentru ca te hranisesi doar cu dulceata amintirii si cu iluzia fericirii. Si parca nu e placut sentimentul. Dar totusi nu mai suntem trecutul acela, suntem un prezent schimbat, ce va continua sa se schimbe in viitor. Si pe urma vom ramane trecut; si atat. Dar vom sti ca ne-am iubit, nu? De parca ar conta la ceva! Si ne vom minti ca am fi fost persoana cu care ne-ar fi placut sa stam multa vreme, pana cand acea Ea si acel El chiar isi vor arata privirea. Poate e mai bine ca ne pastram in amintire, nu? Si daca a fost sa fie asa, o fi avut totul rostul sau, nu?

Si iubesc amintirea acestor “ei” care au pus caramizi de-a lungul anilor. Pe unii i-am iubit atunci, pe altii apoi. Pe unii nu am ajuns niciodata sa-i iubesc, iar pe altii ii voi iubi o viata.

Si-i iubesc si pe cei carora le sunt indiferenta. Si de la ei am de invatat ceva.

Si-i iubesc si pe cei care au trecut fugitiv prin mine, lasandu-mi o caldura aparte in suflet.

Si-am invatat sa-i iubesc si pe cei pe care i-am tinut de mana la nevoie, pe cei carora le-am oferit toata dragostea unei imbratisari cand mi-au cerut-o, iar acum sunt undeva aproape de departe, dar eu prea indepartata de memoria lor. Am sa-i tin aici, in amintirea zilelor din trecut cand meritau. Poate li se va face dor intr-o zi si se vor gasi.

Si parca verbul asta prea banal si zaharisit nu isi gaseste rostul in mine. Dar loc – se pare ca da. Si iarta-ma daca nu vad asta ca pe o slabiciune. Dar ma bucur ca am la cine sa tin, cu cine sa vorbesc, pe cine sa imbratisez de dor, pe cine sa ascult, pe cine sa iubesc si cui sa-i spun asta. Si par atat de multi acesti ei care nu inteleg ce valoare au cuvintele acestea cand le spun!… De fapt… nu par… chiar sunt. Suficient. Atat.

Nu am stiut niciodata ce asteapta de la mine cel/cea care imi scrie. Poate doar sa exist, sa nu fie doar o pagina moarta incarcata de energie vibranta. Si sper ca am indeplinit si functia asta, cea umana, din spatele unui e-mail, care poate uneori a fost mai rece decat mi-as fi dorit eu sa fie.

Imi pare rau ca nu pot mai mult. Imi pare rau ca nu pot ridica intotdeauna un om aflat in genunchi in fata unor decizii care il obosesc si il chinuie. Imi pare rau ca nu pot fi acolo efectiv, ca nu pot rupe bucata asta de lume dintre noi sa ma aduc in viata ta si sa imprastii tot raul care s-a abatut acum si astazi, cand stiu ca te doare. Imi pare rau ca mai mult decat sunt nu pot sa fiu.

Nu sunt un exemplu pentru nimeni si nu am pretins ca as fi. Nu as sti sa fiu. Nu stiu decat sa imi traiesc propria viata dupa regulile stabilite chiar de mine, asa cum am crezut, asa cum am stiut. Asa cum am putut. Si e foarte posibil sa nu stiu multe lucruri din cate le stii tu , insa in sufletul tau nu poti vedea, pe cand in al meu da. E aici, pe pagina asta, si din momentul cand o deschizi, ma cunosti.

Nu am o solutie pentru problemele nimanui. N-am avut nici pentru ale mele, atunci cand le-am avut. Nu mai stiu sa fiu nici prea prietena, nici psiholog, nici mama, nici sora, nici iubita. Nu stiu sa fiu nimic aici… nimic mai mult decat ceea ce sunt. O anonima. Nimeni.

Eu am nevoie de tine, nu tu de mine! Eu as muri daca tu nu ai mai fi aici, eu m-as dezintegra in zeci de bucati daca intr-o zi pagina asta de blog ar ramane muta. Eu sunt cea slaba, eu sunt cea timida, fricoasa, al carei singur curaj, atunci cand l-am avut, a venit din faptul ca imi era prea teama sa ma intorc de unde plecasem. Asa ca am mers inainte si la fel vei face si tu. Orice ar fi in fata, inapoi nu mai exista. Nu a existat nicicand!

Atunci cand scriu despre momentele, evenimentele, sentimentele din viata mea, nu fac asta ca sa ma laud, nu fac asta ca sa impresionez, nu fac asta de dragul de a scrie, nu fac asta pentru cineva anume, ci pentru mine. Nu pot, deci, sa mint. Nu pot sa par pisica blanda, nu pot sa fiu mereu fata buna si desteapta. Fata cuminte si descurcareata – nu pot sa fiu o masca, doar ca sa nu fiu judecata. Nu sunt un exemplu decat mie insumi.

Atunci cand scriu despre momentele, evenimentele sau sentimentele din viata mea, fac asta pentru oamenii care, poate, au de invatat din greselile mele, din alegerile mele, din situatiile asemanatoare. Fac asta ca sa vada unde poti gresi, cum poti reusi sau cum poti face fata unui esec. Oamenii trebuie sa citeasca dincolo de poveste, asa cum citesti un roman, fara sa-l asociezi pe Dostoievski cu unul din fratii Karamazov.

Nu mi-a fost rusine, niciodata, sa scriu despre mine, fie ca a fost vorba de iubire, de despartire, de oamenii pe care i-am intalnit, de oamenii care m-au dezamagit sau i-am dezamagit. N-am incercat sa par mai mult decat sunt; fac alegeri inteligente si fac alegeri prostesti. Am grija de mine, asa cum m-am obisnuit de mica. Am invatat sa deosebesc oamenii buni de cei rai, chiar daca uneori par naiva.

Nu regret deciziile pe care le iau; daca am facut alegerea potrivita – ma felicit. Daca am gresit – imi primesc palma, plang si merg mai departe. La sfarsitul zilei, daca nu mi-am dezamagit parintii sau pe mine, nu vad de ce ceilalti oameni ar trebui sa ma judece. Eu nu pot sa ma dezvolt decat prin prisma celorlalti oameni, inclusiv oameni rai sau buni. Nu sunt sfanta, nu pacatuiesc. Cred in daca nu faci rau, n-ai de ce sa ajungi in Iad. Daca esti destul de bun, iti ajunge Raiul de pe Pamant.

Un barbat m-a intrebat la un moment dat cati iubiti am avut inaintea lui. Nu am vrut sa ii spun, iar asta a generat o cearta care aproape ca ne-a despartit. El voia sa stie in ce categorie sa ma incadreze, iar eu nu voiam sa ii spun pentru ca indiferent de numar, ca era unul sau ca erau 100, nu vedeam care era relevanta informatiei. Si nu voiam sa ii pese. Numai ca barbatilor le pasa.

El ar fi vrut sa auda ca am iubit cel mult doi barbati cu care am stat cel putin un an pana ce ne-am despartit cu lacrimi si suspine. Ca n-as fi putut folosi un barbat doar ca sa trec peste despartirea de altul, ca n-am incercat relatii cu barbati diferiti doar ca sa aflu mai multe despre mine, sa aflu ce imi doresc.

Dragi barbati, adevarul este ca nu-i iubim pe toti. Cum spunea un prieten, si femeile sunt oameni. Gresesc, incearca, se razgandesc, ranesc. Nu intentionam sa ne logodim cu toti barbatii pe care ii sarutam si nici sa ne casatorim cu toti cei cu care ne culcam. Pentru unii barbati, puterea asta a femeilor de a trata barbatii cum doar barbatii trateaza femeile este inspaimantatoare.

Noi, femeile din anul 2011, nu avem  un fel de apometru atasat de pelvis:  un contor al barbatilor pe care i-am avut sau i-am dorit. Nu mai exista nicio diferenta morala intre femei de aceeasi varsta care au iubit si s-au culcat cu numai 2 barbati, respectiv 8 sau 16 barbati. Poate ca prima a stiut mai bine ce isi doreste si i-au iesit in cale exact barbatii pe care ii cauta.  Poate ca a doua nici nu a vrut sa se indragosteasca, ci doar sa vada cum e sa traiesti sau sa ranesti. Oricare din ele maine va poate dezamagi sau uimi cu implicarea si fidelitatea ei. In sfarsit, suntem si noi oameni.

Visez anormal noaptea, iar idealurile, sperantele, visele mele sunt imposibil de inteles de catre un om normal. Ascultasem recent un biet om tulburat psihic, inchis pentru multa vreme intr-un penitenciar, spunand ca isi doreste, intr-o buna zi, sa joace la Real Madrid. Si… in timp ce persoanele din jurul meu radeau de nebunia lui… eu, cu mintea mea de copil naiv, aproape ca l-am inteles.

Poate stiu ce inseamna sa-ti rada lumea in fata, avand privirea aia neincrezatoare. Mi-a fost dat sa aud de multe ori expresii ca “visezi prea mult”, “ai asteptari prea mari”, “vei fi dezamagita”, “n-ai cum” si cate si mai cate. Nici macar o data n-am ascultat… sunt prea incapatanata si prea convinsa de faptul ca numai eu pot avea putere asupra propriei vieti. Si bine am facut. Pentru ca altfel… n-as fi stat acum aici… asa. In tricoul meu vechi bun numai pentru dormit in el, mirosind a vanilie si lamaie, infofolita in mult iubitul pulover cu cinci numere mai mari si zambind la gandul ca sunt cea mai norocoasa persoana pe care o cunosc. Pentru ca, vezi tu… tot ce mi-am dorit vreodata… am obtinut, mai devreme sau mai tarziu. Poate sub alte forme decat ma asteptam, poate din alte parti, dar mereu am reusit, cumva, sa-mi ating fiecare vis… rand pe rand.

Fara sa fiu normala. Fara sa-mi doresc lucruri obisnuite. Fara sa ma lupt pentru ele folosind metodele oamenilor obisnuiti. Uneori n-a fost nevoie decat sa inchid ochii si sa-mi doresc… mult. Atunci de ce sa-mi doresc sa fiu…obisnuita? De ce-as renunta la lucrurile astea care ma scot din tipare si aduna in jurul meu oamenii cei mai frumosi? Nici nu cred ca as sti sa fiu altfel decat… special in every single way.

N-am sa te iubesc cand imi vei dezgoli trupul si vei crede ca mangaierea ta e singura adevarata pe care am cunoscut-o. Cand iti vei feri privirea, voi sti ca, de fapt, esti plecat departe… asa ca voi fi plecat si eu. Da, cu o secunda in urma probabil mi-ar fi placut sa te iubesc. Dar ma voi abtine. Ma voi abtine si ma voi preface cand buzele tale imi vor atinge gatul fierbinte. Voi inchide ochii, voi scrasni din dinti si voi suporta o noapte falsa de iubire, gandind ca niciunul nu este nimerit celuilalt. O noapte carnala nu are cum sa aduca o iubire divina. Asa ca, nu te minti singur si nu te imbata cu parfumul meu atunci cand vei incerca sa imi afli pasii. Daca nu ma vei dori pe mine, inainte de a-mi dori trupul, nu-mi va fi greu sa las totul in urma. Si, chiar daca tu vei trai firava iluzie a desfatarii, eu n-am sa imi doresc sa fiu momentul de placere transformat fals in eternitate.

N-am sa te iubesc daca tu, cautandu-mi privirea, zambetul si chipul, vei incerca, de fapt, sa gasesti refuzul. N-am sa ma prefac ciunta si hada ca nu mi-ai placut din prima clipa. N-am sa imi dau ochii peste cap mangaindu-ti incet si studiat ridurile de pe frunte doar atat cat sa ramai vrajit de ochii mei. As putea face asta, e drept. Te-as saruta o data, poate de doua ori, ti-as picura in suflet ceva venin imbibat cu tandrete, iar apoi as disparea in negura noptii. Doar atat cat tu sa vii dupa mine. N-am sa te iubesc asa pentru ca ar insemna ca ma nesocotesc pe mine. Ar insemna ca as purta in geanta micuta si neagra o masca dantelata pe care as scoate-o ori de cate ori mi-as dori sa fi intalnit iubirea. E ca si cum mi-as pacali destinul, e ca si cum as juca la ruleta… si as pierde… Dar vezi tu, cel mai grav ar fi ca, inainte de a te pierde pe tine, cu siguranta m-as pierde pe mine.

N-am sa te iubesc atunci cand, dupa nopti, zile si vremuri de iubire, vei veni spasit in fata mea si imi vei spune ca destinul crunt te-a facut sa inventezi reguli perfide si nedrepte pentru mine… pentru noi, ca iubire. N-am sa te iubesc cand trupul tau se va fi dus pe la altele, iar sufletul tau mi-l va nesocoti de fapt pe al meu. Indiferent cata iubire, timp, amintiri si visuri ne-ar lega atunci, mi-as aminti cu siguranta de tot ceea ce credeam odata. Voi gandi ca m-am inselat si nu am fost decat o biata nebuna ce a ratacit un timp pe o carare gresita. Si voi pleca, neiubindu-te. Probabil razi si iti spui, mandru si linistit, ca vei gasi o droaie care te-ar iubi dupa mine. Drum bun in calea ta spre “fericire”. Dar eu n-am sa te iubesc si intr-o zi, mai pe la asfintit, vei intelege si motivul.

N-am sa te iubesc mai mult sau mai putin atunci cand iti voi naste copiii, voi dormi langa tine, iti voi pune masa, te voi certa sau incuraja la nevoie. Sa nu te minti ca iubirea ne-ar fi conditionata de lucruri prea materiale incat sa conteze. Tu nu imi esti altceva decat egal, atat. Nu esti nici mai prost, incat eu sa ma deghizez in salvatorul de serviciu si sa iti demonstrez periodic dragostea mea. Nu esti nici mai urat sau slab incat eu sa inteleg nevoia de a-ti confirma barbatia. Sa stii ca, de fapt, asta nu e decat dovada mea de iubire si respect. Tu, ca si mine, de altfel nu meriti nici mai mult, nici mai putin. Pentru ca noi doi suntem, de fapt, egali!

Si, daca te incalzeste cu ceva, sa stii ca am sa te iubesc la fel de mult atunci cand vei pleca cu baietii la bere, cand iti vei uita sosetele prin casa, capacul de la toaleta ridicat sau tricoul negru in cosul cu rufe albe. Penru ca astea, de fapt, nu conteaza… contezi doar tu, sufletul tau si iubirea noastra pe care vom incerca sa o ducem mai presus de timp, oameni, vieti, capricii si ispite.

P.S: Daca va ganditi ca se vor gasi mai multi dintre cei care nu ma vor iubi tocmai din cauza lucrurilor pentru care nici eu n-am sa ii iubesc pe ei, nu-mi purtati de grija, nu-i nimic! Eu nu-mi doresc sa fiu iubita de-o planeta, ci doar de un singur om.

Dorm cand rasare soarele si rad cand muntii il inghit, iar el apune. Ma joc prinde-si-da-drumul cu buburuzele si cu visele mele. Inec fricile in tacere si imping inhibitiile in lumina reflectoarelor. Las totul sa iasa la iveala si privesc cum este purtat de vant precum o frunza, numarand lucrurile ce credeam ca sunt importante, chiar inainte sa dispara.

Intorc cuvintele pe toate partile, pana cand inseamna ce cred eu ca ar trebui sa insemne. Citesc frazele incepand din ambele capete, pana cand aburesc oglinda cu rasul lor. Aleg partile care imi plac din citate si las restul sa fie uitat, precum firimiturile de paine sunt mancate de pasari. Fur ceea ce vrei tu si dau ceea ce imi trebuie, rupandu-le la mijloc si lipind cele doua jumatati impreuna, astfel incat sa fim doua parti ale unei inimi de hartie. Imi impletesc flori in par si alerg desculta pe camp, port blugi vechi si urlu cu lupii cand dorinta ma loveste. alerg cu caprioarele, calaresc cai si cant piese pe care nu le-am mai auzit vreodata, atat de tare cat ma tin plamanii.

Dansez prea incet, ascund lanterne in locurile intunecate si scriu despre atunci cand m-am indragostit. Cred in inspirat, nu in expirat… in vise, nu in somn… in trait, nu in existat. Cred in oase rupte de efort, amintiri, inimi si orgoliu pana in clipa in care pleoapele mi se vor uni definitiv…

Ii ador felul ciudat in care tine la mine si modul in care isi aminteste cele mai nesemnificative lucruri. Are un suflet extraordinar de bun pe care incearca constant sa-l ascunda sub aroganta cu care arunca in toate partile. Dar eu l-am vazut. Si pe langa al lui, l-am vazut mai clar pe al meu.

Imi place cum stie sa ma dezbrace fara sa miste o singura bucata de material de pe mine si cum e in stare sa ma sarute fara cea mai usoara atingere a buzelor. Imi place cum numele ii suna mult mai frumos cand il spun eu si cum nu ma intereseaza parerea celorlalti. Nu ma intereseaza cat primesc, atata vreme cat am voie sa ofer. Asa cum nu ma intereseaza sa ma supun regulilor obisnuite si nu imi mai este frica sa… simt.

Nu stiu cum va fi si, evident, nu eu am ales sa fie asa, dar stii ce… in fiecare noapte inchid pleoapele fericita ca exista cel putin un om in viata mea la care n-as renunţa nici pentru zece mai buni. Chiar daca uneori… mai scapa o lacrima de sub ele.

Eu sunt scortisoara si aburul ce dantuie agale spre inalt. Si te imbratisez in aromecalde, de toamna, de ieri.

Eu sunt tu. Eu sunt femeia care te adora si care-ti netezeste drumurile, care-siplimba degetele delicate pe chipul angelic.

Eu sunt visul unei nopti reci. Zgribulite si tremurande. Si-ţi numar stelele dinpalmele acoperite cu frunzemuribunde.

…pasii se aud pierduti pe strada aproape pustie. Un bec palpaie ratacit.Parca-si da duhul. Vantul bate molcom. Cat sa mai doboare cateva frunze. E umbra peste tot.Un caine latra singuratic. Isi cere drepturile de patruped.

…provoc iarna la duel.

Dincolo de umarul meu e o alta lume spre care privesc prin zidurile ce le-am construit sa ma apere de acea lume, dar care au devenit zidurile ce ma tin captiva si nu ma lasa sa evadez spre lumea de acolo, la un umar distanta.

Dincolo de umarul meu e o lume in care altii se manjesc cu noroi si se spala in gropile lor din care nu pot sa iasa, gropi ale propriei lor vointe goale. Poate de aceea altii se manjesc cu noroi, pentru a acoperi propriile fapturi ce nu le mai recunosc nici ei insisi, pentru a crea o masca care, desi din noroi, e mai curata decat materialul din care le e construita ființa. Dincolo de umarul meu ploua insa cu daruirea altora si astfel noroiul se scurge de pe fata acelora manjiti si umple gropile in care se afla si astfel unii oameni se ridica iar spre ceva mai bun. In lumea de dincolo de umarul meu conteaza sa alegi din care categorie vrei sa fii.

In lumea de dincolo de umarul meu lumea te ajuta sa te ridici doar ca sa ai de unde cadea mai puternic, mai dureros si cu mai mari sorti de a nu mai putea sa aspiri sa te mai ridici vreodata. Uneori iti vand visele lor doar ca sa poata avea cu ce sa iti cumpere sufletul. Tot acolo, in acea lume, sunt oameni care invata sa nu regrete faptul ca sunt mai jos decat altii pentru ca stiu  ca prin faptele lor bune nu vor fi uitati niciodata, nici macar de cei ce fac negot de vieti si suflete.

In lumea de dincolo de umarul meu e cineva care ma tine de mana si imi arata furtunile argintii de departe, cu straluciri de emerald, furtuni ale amintirilor ce inima mea le-a stiut candva. Tot acolo e si un cantec pe care cineva il canta candva. Cand toata lumea doarme cineva e treaz si se gandeste sa viseze la ce e interiorul de dincolo de ochii tai. Totul e la un umar distanta de ceea ce poti face cu viata ta.

In lumea de dincolo de umarul meu regii au nevoie de regine, de palate si de toate cele, insa regatele le sunt limitate de granițe ale altor regate ce asteapta sa fie botezate de iubire si rasete, de curcubee ce ca un miraj le promite sa devina cele mai minunate. De aici, de dincoace de umarul meu, vad insa cum doar unele regate gasesc cu adevarat frumusete daruind rasetele din regatul lor regatului vecin ce are deasupra un minunat curcubeu pentru a distruge bariera dintre ele si naste un regat mai mare care, din iubire si intelepciune, le va avea acum pe toate, rasetele, curcubeul pe fundamentul iubirii. Uneori, doar intelegand ca cel de alaturi e mai important decat tine, poti zbura, poti deveni mai puternic, cu rost si mai fericit in viata.

In lumea de dincoace de umarul meu e o usa si multe rafturi pline de carti si albume acoperite de praf, dar in care gasesc uneori comori despre viata.

As vrea sa imi scrii ce e in lumea de dincoace si dincolo de umarul tau…

- u

M-ai mangaiat pe spate si mi-ai sarutat ceafa. Usor. Senzual. Cu tristetea omului care se desparte de mine, intr-o dimineata atat de splendida. M-am rasfatat cateva secunde, inganand mai mult, sunete nedeslusite.

Incercam sa-ti spun ca probabil te iubesc, intr-o forma ciudata a iubirii. Te iubesc pentru ca-s dependenta de tine si pentru ca ma faci sa rad. Te iubesc pentru ca ma enervezi si pentru ca astepti sa-mi treaca, fara sa te certi cu mine. Te iubesc ca fugi de mine cand vreau sa te pup sau ca refuzi sa ma tii de mana pe strada. Pentru ca ma prostesc, ma stramb, dansez si chem ploaia cu o figura bizaro-comica, ma lovesc si ma pupi sa-mi treaca, spun toate prostiile care-mi trec prin cap sau tac si tu ințelegi.

Te iubesc pentru ca-mi esti aproape, sincer, dificil, grozav, prieten, cafeaua de dimineata, tigara de dupa, omul care ma gadila in talpa si care ma mangaie pe spate pana adorm. Te iubesc ca ma cunosti atat de bine, ca nu te superi pe mine, ca nu-mi raspunzi la telefon si ma enervez si-mi raspunzi si ma faci sa rad ca sa uit ca ma enervezi.

Te iubesc pentru ca n-avem rabdare sa ne uitam la filme, ca-mi faci fotografii tampite, ca ma faci uratica, dar cuvintele astea au farmec aparte venind de la tine.

Te iubesc cand stalcesti cuvintele sau cand vorbesti incorect gramatical, stiind ca ma supara. Ca pot fi calda, naturala, nebuna, trista, vesela. Te iubesc pentru ca langa tine pot fi eu. Si te iubesc pentru ca, atunci cand esti cu mine, esti tu.

Te iubesc! Si te iubesc si mai mult stiind ca nu vei citi randurile astea.

I could get used to 

Your vision of paradise…

In cufarase pastreaza anumite lucruri primite in dar de la oameni. Unele daruri sunt minunate, altele sunt negricioase si bine ca sunt inchise.

Am si eu cufarase. Pe fiecare am racait o initiala. Fiecare apartine cuiva – un om cu care mi s-a intersectat cararea si pe care (slava memoriei) nu l-am uitat. Si sunt oameni pe care-i stiu de-o viata, oameni pe care i-am vazut o zi, oameni cu care am convietuit ani la rand, oameni cu care am dormit o noapte, oameni cu care am dansat in club…

Am tot cernut emotiile cat sa-mi ramana o senzatie de bine, o urma de -zambet, o adiere blanda, in ciuda unui final nefericit cu tente de melodrama. Pe alocuri mi-a reusit. Inca mai lucrez la asta, dar depozitul arata surprinzator de bine. Ca o livada de ciresi infloriti.

Nu-mi plac finalurile. Cum nu-mi plac despartirile. Am mai spus. Nici macar cele cu te pup, ne vedem maine. Ah, nu-mi plac oamenii care nu se intorc macar o data sa-mi faca din mana sau sa-mi zambeasca sau macar cu ochiul, desi eu bat greu la distanta… mhm, dar asta intr-o alta insemnare.

Nu-s in echilibru, dar ma descurc pe firul vietii mele. Cand simt ca pic, ma agat de cate un umar… Si ma redresez. Cand ma ia dorul deschid cate un cufaras, miros florile de cires, inchid si… avanti!

Sunt trista pentru ca a fi intr-un fel, e uneori o pedeapsa.

Sunt acra deoarece consider ca viata pe care o traim nu e ceea ce ar trebui sa fie viata. Daca asta e tot… atunci parca totul e nimic.

Sunt fericita pentru ca iubirea este. Si este un lucru obligatoriu pentru cresterea mea. Nicaieri nu te vezi mai limpede decat in ochii cuiva care te iubeste. In astfel de ochi te uiti ca intr-o oglinda.

Numai in clipe de iubire profunda apar bucati din identitatea ta originala. Iubirea te face sa-ti dai tot mai mult seama de faptul ca totul este posibil, dar de cele mai multe ori nu iti si da acest lucru. E acolo, il simti, dar nu il primesti.

De acolo vine frustrarea.

Si numai frustrarea profunda te poate ajuta sa ajungi in interiorul tau cel mai adanc. Cei care nu au fost cu adevarat dezamagiti in iubire, nu vor avea niciodata sansa de a se cunoaste pe sine. Nu vor avea sansa de a creste dpdv spiritual.

Iubirea doare. Dar… daca esti indragostit, nu mai conteaza. Asa ca intra in ea, chiar daca risti sa iesi cu cicatrici vizibile. Intra, lupta si ramai acolo pana ce simti ca ai invatat ce ai avut de invatat.

Uneori durerea e cumplita, dar ranile alea sunt necesare pentru a te intari si a-ti da putere sa iesi. Apoi, vei uita luptele si lacrimile. Vei avea doar cicatrici si amintirea calma a victoriei, pentru ca esti afara. Victoria inseamna adevarul tau, daca a trebuit sa iesi.

Zambeste-ti, zambeste lumii, saruta o floare, alearga dupa un fluture .. si ia-o de la capat. Cauta alti ochi in care sa te oglindesti, ca sa mai cunosti o parte din tine. Pana cand te cunosti in totalitate. Iubirea are intotdeauna un raspuns si o imagine.

Opreste-te numai in oglinda in care te vezi indragostita si libera, cat timp te vezi asa. Si nu renunta niciodata sa o cauti. Ar inseamna sa renunti la a te cunoaste, la a stii cine si de ce esti. Ar insemna sa renunti la avea terenul in care iti poti insamanta pacea.

Atunci cand ma vor ajunge ultimele zile de viata si voi sta la taclale cu mine, atunci cand ma voi intreba: ”Ce-ai facut in toti anii astia? ”, vreau sa-mi raspund: ”M-am cautat, mi-am cautat piesele, ca sa ma ansamblez singura. Au existat persoane care m-au ajutat; i-am ajutat si eu pe unii. A fost greu, a fost dureros si dificil, dar.. Cred ca mi-am facut o imagine… “. Nu vreau sa fie ceva de genul: ”Eu..? M-am cam plictisit. M-am uitat la un film, asa am impresia. Cu imagini in care nu ma potriveam si personaje despre care nu stiu mai nimic”.

Iubeste-ma daca vrei sa ma oglindesc in ochii tai. Iar daca simti ca nu poti sa o faci cu adevarat, inchide-ti ochii, intoarce-te si pleaca. Nu-mi oferi imagini mincinoase. Nu ma lasa sa ma vad altfel decat sunt. Voi fi confuza pentru un moment, dar imi voi da seama ca ma minti, deoarece m-am vazut si in alte oglinzi.

Nu imi denatura imaginea doar pentru ca tu ai nevoie de iubirea mea. Toti avem obligatia sau macar dreptul de a ne cunoaste adevarul.

Adevar pe care il gasim numai in iubiri adevarate.

Tot ceea ce conteaza este ca atunci cand imi va fi frig,mainile tale ma vor incalzi. Atunci cand voi dori sa plang, privirea ta va opri lacrimile. Si mai stiu cad oar in bratele tale eu ma simt iubita. Nu iti cer sa imi aduci stelele sau luna, iti cer doar sa ma iubesti si sa ma accepti asa cum sunt, cu bune si rele, caci daca am fi toti perfecti, viata nu ar mai avea nici un farmec. Iti cer sa nu imi dai drumul cand simt ca ma voi prabusi sis a imi dai drumul cand am nevoie sa invat sa merg singura. Iar eu, in schimb, promit sa te iubesc, sa te fac sa zambesti cand ai lacrimi in ochi, sa te incalzesc cand iti e frig si sa iti dau un sfat cand ai nevoie. Promit sa fiu singura care va fi de accord cu tine atunci cand restul lumii iti va intoarce spatele, caci indiferenta de ceea ce doresti, chiar daca nu e bine stiu ca atunci cand cei realiza te vei opri.

Nu vreau sa fii Universul meu sau lumea mea pentru ca asta ar insemna sa te ridic pe un piedestal si  sa nu iti mai vad defectele si calitatile, iar eu tocmai astea vreau sa ti le observ si sa stii ca te iubesc tocmai pentru ca esti un simplu om care mai greseste uneori, dar esti omul care nu ma va lasa niciodata la greu. Nu uita ca fiecare poate sa isi traiasca libertatea, insa fericirea sau durerea celui de langa el depinde de cum iti traiesti libertatea si ce intelege prin acest cuvant. Din moment ce sufletul tau devine unul cu al persoanei iubite, durerea ta e si a ei si tot ceea ce e al tau e al ei si ceea ce detine ea e al tau.

Cuvintele sunt cea mai simpla forma de a spune TE IUBESC, insa eu vreau sa iti dovedesc in fiecare zi ca exista si alte forme. E suficient doar sa doresti sa ramai langa mine…

Sunt geloasa pe femeile care vorbesc cu prietena mea – si se-nghesuie toate, pentru ca ea e ca nimeni alta pe pamant si in cer…

Sunt geloasa pe toate secundele in care barbatul pe care-l iubesc a trait fara mine… sunt geloasa pe anii pe care prietena mea i-a trait cautand alte legaturi de viata si de moarte… sunt geloasa pe serile in care prietenele mele de pe blog se muta pe alte bloguri… sunt geloasa pe filmele la care cei dragi mie au plans fara mine… sunt geloasa pe muzica pe care n-o ascult… sunt geloasa pe scrisorile pe care nu le pot scrie…

Citesc in reviste adaptate la viata ca nu trebuie sa iti marturisesti niciodata slabiciunile. Sa te arati lumii negeloasa, sa-i spui zi de zi iubitului cat esti de frumoasa si cum n-ar putea gasi o alta ca tine nici intr-o mie de ani, sa le explici colegilor ca nimeni nu poate face ce faci tu, sa le povestesti amicilor ca nimeni nu gateste ca tine, sa te confesezi prietenelor ca, oi avea tu puncte slabe, dar esti sigura ca nimeni nu face dragoste ca tine.

Dar eu nu sunt asa. Si nici nu vreau sa fiu. Sunt inconjurata de femei care se cred frumoasele planetei, dar care sunt cu morala sub nivelul marii si cei din jur le cunosc ca pe niste iepe breze. Am avut colege care erau gata sa jure ca eficienta ca a lor nu mai gasesti intr-o mie de firme, dar care, prea sigure de maiestria lor, faceau gafe dupa gafe si-apoi se consolau ca, oricum, nimeni n-ar fi putut face mai bine. Si am avut prieteni care se credeau atat de smecheri, incat toata lumea radea de ei pe la spate, inclusiv nevestele lor care ii inselau.

Eu sunt asa cum sunt. Geloasa. Ezitanta. Indragostita. Perfectionista. Nesigura. Sensibila. Romantica. Indurerata. Ciudata. Ca si voi. Nu-i asa?

Am spus, de prea multe ori, “te iubesc”, ca sa ma mai creada deja cineva ca eu stiu ce-i iubirea. Am spus, uneori, ”am sa mor pentru tine”. Si nu am murit. Imi tarasc inca vinovatiile pe drumuri care nu duc nicicand la iertare. Cuvintele altora s-au dezbarat si ele de mine, mi-au mangaiat sufletul fara sa poarte in ele miez de adevar. Mi-au promis vieti, si morti, si sperante care nu s-au nascut vreodata.

Azi tac de dragoste si disperare. Azi nu mai stiu sa vorbesc. Toate silabele sunt arme ale neintelesului. Renunt la vorbe, ca la niste haine purtate prea mult. Si ma intorc, cuminte, la bataia inimii. Inima mea care, din  bum-ul  ei  egal,   monoton, inutil, n-a construit niciodata metafore. Ma retrag in nimicnicia mea de sange care pulseaza a dragoste, intr-un du-te vino care nu asculta de intelesuri asezate in fraze maiastre. Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.

Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.

Daca ar fi sa ne luam dupa versiunea ideala, relatiile care ar functiona ar fi exceptii! Pentru ca relatiile fragede, proaspat scoase la lumina zilei nu sunt inca pregatite, intarite, coapte pentru a suporta sa fie bantuite, fie si numai pentru cateva clipe, de o fantoma venita din trecut.

Sunt unele lucruri care nu trebuie spuse niciodata. Mai sunt altele care poate ar trebui rostite, fie si numai pentru a-ti lua o piatra de pe suflet, dar niciodata la inceput. Ei bine… si ar mai exista o categorie mica, mica de fantome care ar trebui dezgropate pentru a-ti explica actiunile din prezent. Iti place sa discuti dupa o cearta pentru ca nu discutai niciodata cu fostul. Iti place sa fii sunata zilnic, chiar daca va intalniti in fiecare seara, pentru ca ai asteptat prea mult in viata ta un telefon care nu a venit niciodata. Iti place sa te alinti, iti place sa razi, sa te joci, sa povestesti, sa dansezi, sa faci dragoste intr-un anumit fel sau, dimpotriva, nu-ti place intr-un fel anume… pentru un motiv… si este bine sa i-l spui. Prea multe detalii insa strica.

Nu mai avem varsta la care sa putem sustine ca nu avem niciun trecut. Atunci cand alegi sa fii cu cineva, trebuie sa intelegi ca vine la pachet cu o istorie personala – cu traume, cu bucurii, cu amintiri, cu o intreaga lista de fosti sau foste. La fel de bine trebuie sa stii ca mintea sa va compara neincetat ceea ce are cu ceea ce a avut. Cei care sustin ca nu masoara prezentul raportat la trecut mint cu nerusinare sau nu constientizeaza ca in fiecare secunda creierul lor functioneaza prin acest mecanism. Vei avea puncte in plus fata de fosta la anumite capitole si vei pierde la altele. Ceea ce trebuie mereu sa pastrezi clar in minte este ca tu esti acum langa el, printr-o decizie care pe care a luat-o in deplinatatea functiilor cognitive. Prin urmare, nu esti concurenta predecesoarei tale, ci vii in continuarea ei.

Le multumesc tuturor fostelor prietene ale iubitului meu cu care astazi impartasesc clipe de cea mai mare intensitate. Pentru ca ele l-au transformat in persoana pe care eu astazi o pretuiesc, ele l-au parasit pentru ca eu astazi sa-l intalnesc, ele au gresit sau dimpotriva au actionat corect pentru a-l aduce exact unde este astazi. Le multumesc, desi nu le cunosc si nici nu as vrea sa le stiu. Sunt in trecut, acolo unde le este locul si evit sa aduc istoria in prezent. 

A dezgropa trecutul este o greseala. A intreba despre istoria amoroasa a partenerului sau a marturisi prea mult din a ta este total inutil. Vorbim, povestim, radem, inevitabil jumatate din ceea ce povestim va include pe cineva din trecut… dar pana la un anumit punct pe care este bine sa-l descoperim si sa-l fixam fara cuvinte. Iar daca simti ca in istoria lui se gaseste ceva neterminat, neingropat, nerezolvat, nu iti imagina ca vei vindeca ranile dezvelindu-le.

Unele lucruri trebuie pastrate numai pentru noi. Unele lucruri nu trebuie spuse niciodata. Nu pentru ca le ascunzi, ci pur si simplu pentru ca nu are rost sa le spui.

O lume mai mult ca perfecta e aia unde exista o muzica buna si un vin rosu potrivit de dulce si o noapte cu un cer plin de stele si-o companie pe masura.

O lume perfecta e aia cand stai tolanita in pat in cearsafurile caldute cu capul sprijinit de un om a carui piele miroase a primavara si printre draperii patrunde viata.

E atunci cand te izolezi zile in sir sa faci dragoste. Te hranesti cu inghetata de lamaie, compot de ananas, paine prajita cu unt sau croissante de la buticul din colt. Nu stii ce se petrece in afara clipelor acelea si nici nu-ti pasa. Dilati momentele. Le traiesti. Le joci pe degete dupa bunul plac.

O lume perfecta e cand stai singur in liniste. Iti golesti capul de ganduri. Nu te raportezi la nimeni, ci la tine si universul tau. E calm in oras. Mirosul de tei patrunde fermecator in tine. Vantul adie suav. Ti se zgribuleste pielea de placere.

O lume perfecta pentru mine este cea in care tu ma tii de-o mana. Si eu port o fusta alba. Ne plimbam prin oras. Te privesc pe furis cu coada ochiului, esti cel mai frumos om si esti al meu! Inca ma emotioneaza prezenta ta. Cerul e mov, rosiatic, albastru, gri. Imi zambesti cand stam la stop. Ma iei de mijloc. Ma tragi spre tine. Ma saruti apasat! Genunchii se apropie tremurand. Inca mi-e necunoscut sarutul tau si inca mi-e noua imaginea ta. Cu asta as putea sa ma amagesc o viata…

In ultimele zile m-am dezis de ale mele si am zambit mai mult celor din jur. Ei mi-au zambit la randul lor. Vanzatoarea, acritura de la posta si taximetristul ofticat ca e cursa prea scurta. Oamenii nu sunt rai! Sunt inraiti de cel mai frumos dar. De insasi viata. Si nu e ciudat?

Pornim din start pe un principiu eronat. Prea multe pe capul nostru cat sa le mai vedem pe cele care atarna pe umerii celui de langa. Automat emitem judecati aspre. Proasta de la magazin, cretinul de taximetrist… Si el ca si mine le avem pe ale noastre pe care le purtam indoiti de plumb. Ne-am sincronizat prost si atata tot. Eu nu sunt cretina nervoasa si nici el nu e tampitul fara scrupule. Pur si simplu ne-am ratacit.

Ma inspaimanta timpul ala nestiut. Pierdut printre degete ca firele de nisip batute de anotimpuri. Oare unde se duce el? Timpul ala petrecut inutil?

Mie mi-a placut sa iubesc. De cand ma stiu cel mai bine iubesc. Atat cat pot si cum pot. De cele mai multe ori mi-as dori sa-mi iasa ca in carti sau ca in filme, dar de cele (si) mai multe ori imi iese ca mine. Am inradacinate adanc aceste nevoi de a iubi si de cele mai multe ori irosesc pulsul meu pentru moartea altora. Ciudat e ca m-am obisnuit si cu asta. Ca ma privesc in ochi si imi dau seama ca am evoluat. Ca am crescut si ca varsta si ca nevoia de a iubi si nu mai dramatizez lipsa.

Doare al naibii de tare totul. Acum toate sunt invers, nu-i asa? Parca oricat te-ai zbate sa iesi din captivitatea copilului, aripile sunt frante sau prea fragile sa faca fata zborului. Dar eu cred! Eu cred ca toti suntem fluturi si ca toti putem sa iubim viata. Pentru ca e singurul lucru cert pe care-l avem pe acest pamant.

E dimineata aproape si eu realizez pentru a mia oara acest simplu fapt. Am o singura viata in venele astea si de cele mai multe ori o irosesc si-o ratez. Pentru ca imi place mai presus de orice sa fiu om si sa ma lamentez pentru… nici macar nu mai stiu pentru ce. Pentru tot ce ma inconjoara.

Eu sunt Noemi si m-am nascut sa iubesc si sa invat oamenii sa zboare cu mine…

Sarutul visului inca il aveam pe buze… Cine putea fi? El se uita la mine, asteptand sa ma ridic si sa deschid, sa vad cine e… De ce tocmai eu? Mda, pt ca el, domnul somn, e un tip mult prea comod ca sa se deplaseze pana la usa si sa se uite pe vizor si sa vada cine e. Le lasa pe toate in grija mea. Trebuie sa discutam si aspectul asta candva.

Ma ridic agale si inca taraind visele dupa mine… de fapt, caram doar sarutul lor… ma uit biumaca pe vizor… si o vad pe ea, plina de zambet si voie buna… Trebuie sa deschid. Nu pot sa ma fac ca nu am auzit-o sunand…

Deschid si in prag, cu zambetul ei dulce sta… DIMINEATZA… care imi urla in fatza un calduros: BUNA DIMINEATZA!!!!

Daca e traffic, nu te enerva. Si tu faci parte din el. Coboara si alearga pe langa autobuz. Garantat il vei depasi!

Daca un om tipa la tine si tu tipi la el informatia n-o sa ajunga niciodata. Pleaca din incapere si da-i sms-uri garla. Cuvintele scrise – marturia de dupa. Oamenii spun multe la nervi, de obicei uita. Ah, plus de asta, tu reușesti sa te descarci.

Nu exista regula cine suna primul. Faci ce vrei. Pana mea, suntem liberi. Daca te refuza nu-ti infige furculite-n gat. E ok. Nu e vreo zeitate. Nu e fericirea intruchipata. E om, adica si el ca si tine… ai prins ideea.

Daca te paraseste pentru vreo femeie, nu te duce sa-i crapi capul aceleia. Se poate sa fi primit o altfel de informatie, cum ca tu esti dracu gol. Daca tu parasesti pe unul pentru celalalt, nu mai sta sa te gandesti de zece ori la alegerea asta. Life sucks either way. Daca e sa parasesti, mai bine fa-o pentru tine. O sa ai constiinta impacata.

Daca ti-ai luat tepe in iubire, nu te razbuna pe cei care vor veni. Ei nu au nicio vina ca esti lezat emotional, ca ti-e frica sa mai crezi, ca nu mai suporti ideea de a locui cu cineva, bla bla bla. Ia-o de la inceput, pare obositor, dar are farmecul lui!

Constiinta, moralitatea, principiile – chestii relative si schimbatoare. Pastreaza cateva elemente… cum ar fi respectul, demnitatea (altceva nu-mi mai vine in cap) si pe restul modeleaza-le, dar numai dupa ce le treci prin tine.

Nu mai trai dramele altora. Si nu lasa pe alții sa traiasca dramele tale.

Fumeaza, bea si distreaza-te. Fa dragoste. Iubeste. Fugi. Fa-le cum vin ca apoi vin copiii.

Pe asta nu am testat-o, dar tare mi-ar placea sa fiu muza cuiva. Cata aroganta port. Pfuuui. Un om sa creeze ceva pentru mine: cantec, tablou, poezie. Ce vrea el, dar sa izvorasca din sentimentele lui pentru mine. Desi am inteles ca e dificil sa imparti viata cu un artist…

Nu mai crede in promisiuni. Nu mai promite.

Daca dai spaga doar ti se pare ca esti tratat mai bine. Adica, te simti tu mai cu coada pe sus in faaa aluia. Ala nu da doi bani pe tine (sanatatea ta) in continuare. Poate schițeaza un zambet forțat. Raportul de forte e favorabil lui. Tu te minti ca ai cojones.

Orice cuvant bun are impact pozitiv. In ultima vreme am tot primit mesaje pe Facebook de la cititorii blogului. Si sunt asa frumoase si sincere. Si mai vreau! Ca sunt bune si ma panseaza.

Cand cunosti un om nou ai rabdare. Nu-i pune straie de sarbatoare, dar nici nu-l ingloda pana la dinti. Ai rabdare cu el si ia-l ca egalul tau. De la punctul asta puteti construi mai departe.

Nu stiu ce am mai invatat in ultima vreme. Ah, ca intotdeauna cineva va spune ceva despre care habar nu am. Si inloc sa ma jenez ca nu stiu, intreb ceeaiacumsiincefel, ajung acasa si fac research.

Sunt total epuizata de incercarile manipulative asupra-mi, ale unor personaje candva dragi, incercari care nu duc la nimic bun, ba chiar intarata la consecinte negative. Prefer sa ma retrag decat sa provoc o disputa care nu se va termina cu nimic bun, iar atata timp cat nimic bun nu are sa iasa, mai bine bati in retragere!

Cand trebuie sa stam stramb si sa gandim drept noi stam drept si gandim stramb, ca de!, nu e frumos sa stai stramb… Think again!

De aceea, am ales sa stau stramb… astfel am gasit raspunsul pe care de prea mult timp il evitam, din dorinta de a nu fi cel corect… Ma retrag in plina glorie!

Acum trei luni mama mea a implinit o varsta. Eu o vad tanara, ba chiar in floarea varstei, ea se vede batrana si pierduta. Mama mea este femeia vietii mele. Este un exemplu de urmat pentru putere, dedicatie, dragoste, grija, atentie si tot ce am primit si primesc de la ea de aproape 24 de ani.

Pentru mine mama este alinare. Atingera mainii ei sau auzul glasului ma calmeaza instant. Mama este un stalp greu de doborat! Nici anii si nici greutatile nu au distrus-o, ba i-au oferit rabdare si putere de a merge mai departe.

Intotdeauna si-a agăţat ancora de fericirea si bunastarea noastra, a mea si a surorii mele.

Nu sunt mama si nu stiu care sunt sentimentele si ce inseamna sa porti in pantec un copil, poate de aceea, de cele mai multe ori, o repezeam cand ma ruga sa-i spun unde sunt sau cand vin. Desi mi-a oferit toata libertatea din lume si puteam veni si la ora 3:00 si la ora 12:00, ea asteptandu-ma tacuta in intunericul noptii, ma simteam sufocata. Acum, mare, realizez ce era in sufletul ei si, totusi, daca era nevoie se ridica si la 5 si la 9 sa ma ajute, sa-mi faca de mancare, sa-mi calce rufele sau doar sa-mi asculte smiorcaielile. O, Doamne, cate nedreptati din partea mea!

Mama m-a ţinut de mana cand m-am despartit prima oara si m-a durut in crestet si in piept si tot ea mi-a sters lacrimile innodate in barba. Mama mi-a oferit sfaturi si apoi s-a dat deoparte asteptandu-ma intoarsa cu coada-ntre picioare, resemnata. Din nou ma ajuta sa ma ridic si ma purta mandra pe umerii ei. Ma lua cu pasi de bebelus pana ma construia la loc. Si eu ma daramam din nou… si tot asa ea, neobosita, ma remodela la loc.

Mama are grija de mine si acum. Vorbim in fiecare zi la telefon. Sa ne auzim vocile, macar atat.

Mama este cea mai frumoasa femeie, deşi se poarta simplu si iubeste cu pasiune. Nu am vazut atata dedicatie niciodata. O dedublare de sine si o dragoste nemarginita pentru niste omuleti care, de cele mai multe ori, ii gresesc. Mama nu a facut niciodata diferenta intre mine si sora mea, ba chiar intotdeauna ne lauda chiar daca eu, oaia gri, nu meritam asta. Si intotdeauna mi-a amintit cine sunt, ce insemn, ce caut, ce pot si unde gresesc. Si pentru toate greselile si toate lacrimile si tristetile pe care i le-am provocat, ii cer iertare.

Mama mea este sufletul meu. Este ancora mea de a ma ridica si de a merge mai departe. Sontac-sontac. O privesc cu mandrie si respect si datorita ei ma scutur cu barbia sus si pasesc hotarata in viata pentru ca stiu ca, indiferent de ce-mi rezerva viitorul, ea va fi acolo sa ma prinda daca ma impiedic, sa ma sustina daca reusesc sau doar sa-mi zambeasca cu dragoste.

Mama muta muntii cu mainile goale. Si alunga ploile doar din priviri. Atingerea ei este medicament. Imbratisarea antidot pentru suferinte inutile. Gateste grozav si rade cu pofta!

Am ajuns la ultima parte si poate chiar cea mai plina de viata, de dans si de zbor asemeni Simonei, surioara mea mai mare.  Despre Simona pot umple un milion de pagini care sa nu plictiseasca si cu idei care sa nu se repete niciodata. Este un omuleţ plin. Omuleţ, auzi la mine. A implinit deja 27 de ani. 27 de ani!!!

Nici nu stiu cum sa incep. Sa incep de acum de cand e mare, o tanara femeie cu ochi frumosi si zambet gales sau sa ma intorc ani inapoi pe vremea cand eram mici.

Cert e ca nu m-a dezamagit niciodată. Este un om bun. Atat de bun incat, de cele mai multe ori, ma infurii si o iau la rost, ii dau palme peste nas sa ii demonstrez ca lumea e a dracului. Ea nu ma contrazice, ba imi da dreptate, ca mai apoi s-o ia de la capat. Nu se lecuieste. Porneste din suflet si asta e miracolul umanitatii pe care multi dintre noi l-am ratacit.

Intotdeauna a invatat bine. Cuminte, studioasa… ce mi-as fi putut dori? Citeste mult si deseneaza ca nimeni altcineva. Ea cauta sa descopere lucrurile frumoase, profunde si adevarate, cele care conteaza in viata.

Spre deosebire de ceilalalte surori mai mari pe care le-am cunoscut de la prietenele mele, Simona nu m-a parat niciodata. Imi ţinea partea intotdeauna, desi eu ma purtam mizerabil cu ea, o repezeam si refuzam cu incapatanare s-o var in treburile mele adolescentino-copilaresti. Ca la paispresce ani nici adolescenta nu eram, dar nici copil.

Este un om care se dedica. Plin de pasiune si dragoste. Este un om care nu se cearta. Are rsbdarea si maturitatea sa le gandeasca inainte, sa le cantareasca in balanta si mai apoi sa spuna. Eu urlu. Ea e calma. Eu dau cu pumnul in masa si ma enervez, iar ea le incaseaza cu gratie.

Sor’mea este the best! Pe bune. Este un om perfect. Pacat ca nu este iubita pe cat merita. E asemeni marii in luna mai. Plina de viata si vise, plina de dragoste pentru cei care pasesc pe nisipul primitor. E ca un buchet de flori pe care-l daruiesti zambind cuiva drag. E ca un zbor lin. Cu braţele larg deschide. Un zbor pana in Gradina Edenului si inapoi.

Pentru mine este un model. Are o ambitie grozava si o imaginatie brici. Iubeste oamenii, desi oamenii sunt cateodata rsi si egoisti. Ea intotdeauna isi gaseste timp sa-i ierte si sa le caute scuze. Iubeste viata cu multa pasiune. Nu se plange de greutatile care i se ivesc. Nu are pretenţii sa primească aplauze gratuite. Munceste si lupta neincetat, nesecata de energie, pentru tot ce-si pune in cap. Un cap asa frumos…

Sora mea este sora ideala! Si o iubesc enorm!

“Te rog sa nu plangi pentru ca nu inteleg rostul lacrimilor.”

Mie mi se par frumoase lacrimile, picaturile astea care se innoada in barbii care mai de care… Imi plac lacrimile care curg fara ca fata sa se schimonoseasca. Daca fata ia forme ciudate, atunci ma concentrez pe uraţenie. Si am mai spus ca nu cred in estetica uratului.

Sunt femei care plang urat si femei care plang frumos. Barbatii au un singur fel de a plange si nu e chiar atragator, decat in unele momente. Mie-mi plac femeile care plang cu ochii si buzele se umfla ciudat si voluptos, ale caror nari se deschid pentru mai mult oxigen, care pleaca cumva capul cat sa vedem fruntea neteda. Fara incretituri, fara grimase de bebelusi. Neaprat sa aiba parul desfacut care sa le incadreze barbiile si pometii. Si lacrimile sa curga pe mijlocul obrajilor si nu pe langa nas. Iar mainile sa tremure, sa nu suspine, sa nu se sufoce, sa nu deschida gura, sa nu i se umfle venele, sa nu faca teatru. Sa planga calm si linistit, frumos si bland.

Sunt un om vicios si dependent si pofticios. S-a intrat in post. Este o simpla afirmatie si nu o sa trec la fapte. Sunt ipohondra, dar ma cert cu cei care afirma asta pentru ca nu suport afirmatiile. Unele. Sunt, sunt, sunt – exist.

Cateodata as vrea sa nu mai gandesc, deloc! Ca atunci cand incerc sa ma relaxez, sa meditez, sa intru in starea aia zen, care nu ma reprezinta oricum. Cateodata as vrea sa am mai multa rabdare si mai putini nervi. Sa nu mai fiu atat de agitata si mereu in priza. Mai mereu as vrea.

Suflu in cenusa.  Si in adancuri mai sper la o zi minunata.

Daca m-as fi lasat ghidata de ratiune, probabil ca as fi facut alt liceu, as fi iubit oameni usor de iubit. Acum as fi avut alta viata. Mai usoara… nu neaparat mai fericita. Aproape toti din jurul meu au incercat, de-a lungul timpului, sa ma convinga ca ceea ce fac e gresit, absurd, periculos si ca nu ma voi alege decat cu neuroni omorati inainte de vreme, cu inima franta si cu visele spulberate. Ca e inutil sa-mi complic viata aiurea. I-am auzit de atatea ori spunandu-mi “sa nu am asteptari”, incat mi-e greata de expresia asta.

Nu i-am ascultat. M-am gandit si la opiniile celorlalti, dar in final am facut cum am vrut. Am iubit tocmai persoanele acelea de care mi-au zis toti sa ma feresc si, sincer, au fost oamenii care mi-au adus cele mai intense momente de fericire. Si acum? Acum vreau sa raman aici. Da. In Romania, acum cand toata lumea fuge grabita din tara. Pentru ca eu cred ca pot si aici. Iar daca, de data asta, n-o sa pot… intotdeauna exista si a doua varianta. Varianta simpla pe care n-am vrut-o inainte.

Intotdeauna am tintit sus si asta doar pentru ca asa mi-a dictat inima. Si inima are dreptate. Nu mi-a parut rau deloc, pentru ca, de cele mai multe ori, mi-am atins toate visele… chiar daca pe unele doar cu varful degetelor.

Asa ca, ba da, sa ai asteptari. Nu incerca sa te scutesti de posibile dezamagiri! Nu ramane o persoana mediocra! Si ce daca nu reusesti din prima. Intotdeauna mai poti incerca, nu? Ai vise mici… ai realizari mici. Nu-i mai lasa pe alţii sa-ti spuna ca nu poti. Poti.

“The heart wants what it wants. It forces us to act when reason dictates otherwise, it tears down walls, breaches boundaries and, for better or worse, it leads us to places that the head… would never go.”

Mi se pare ireal, aproape ca un vis. Ma simt ca si cum as fi castigat cel mai mare premiu posibil. Pana acum, n-am stiut ca exists ochi care sa ma priveasca ca ai lui. E privirea aia care iti spune totul despre tine si care te plaseaza, cu certitudine, in cel mai cald loc al sufletului. Al lui.

Ii ador felul in care ma tine de mana si felul in care eu nu-i dau drumul nici macar atunci cand e singura mana libera pe care o pot  folosi ca sa-mi indepartez suvita de par care mi-a intrat in ochi. Sunt indragostita de modul in care observa fiecare mic detaliu la mine si modul in care imi iubeste copilariile si incapatanarea si toanele ocazionale de copil rasfatat. Ador calmul cu care sta langa mine in cele mai proaste zile ale mele, asteptand rabdator sa ma cuibaresc in bratele lui puternice dupa ce energiile negative m-au epuizat. Stii… e locul meu preferat. Acolo dispar toate rautatile de pe lumea asta. Acolo pot sa-mi pun oricand sufletul gol-golut pentru ca stiu sigur ca-l va apara cu toata forta de care e capabil.

Ma place asa. Asa traznita si nehotarata si copilaroasa si impiedecata. Cu el sunt mereu frumoasa. Chiar daca parul nu-mi sta bine, chiar daca sunt nemachiata si imbracata ca o copila de 13 ani. Imi place cand ma lasa sa castig, desi il contrazic fara nici un argument. Imi place sa-mi asez urechea pe pieptul lui si sa-i ascult bataile inimii, pentru ca stiu ca in momentele acelea in care ma are atat de aproape, eu sunt cea care o face sa bata asa. Iubesc felul in care imi rasfata buzele si pleoapele si fiecare bucatica de piele pe care o descopera treptat.

I-am aratat sufletul meu exact asa cum e. Stie ca inca e putin ranit si speriat, dar incet incet il bandajeaza si il pregateste pentru momentul in care va fi al lui. Cu totul…

Mi-am amintit de niste fragmente… n-am crezut ca voi ajunge vreodata sa simt povestile astea pe propria-mi piele.

“Nu toţi barbatii vor iubi asa. Nu toti barbatii stiu sa alinieze cuvinte care sa devina versuri spre a vorbi despre femeia pe care o iubesc – dar le simti privirea si un fel anume de a se purta cu ea care-ti spune tot. Ii ador pe barbatii care vad la femeile lor amanunte sublime, care observa mici si rafinate detalii pe care le iubesc ca pe intreg. In afara de sani, fund, picioare si buze, femeile norocoase au privilegiul, din partea barbatilor lor, de a fi admirate pentru felul in care-si trec mana prin par… pentru cat sunt de frumoase cand gatesc si fredoneaza balade… pentru pielea si aroma lor… sau pentru zambetul fierbinte cu care-i intampina mereu… pentru felul ciudat in care se ung cu creme si mirodenii de femeie… sau pentru glezna impecabila… pentru modul adorabil in care stau bosumflate superficial, asteptand sarutul de impacare… pentru linistea din glas… sau pentru tinuta lor cand merg pe strada… pentru felul in care converseaza cu prietenii si pentru bunatatea lor… pentru cat de sexy sunt cu samponul in ochi… pentru cat de fragile sunt cand plang… pentru cat de frumos isi iubesc barbatii si cum stiu sa aiba grija de ei…

Fiecare femeie norocoasa e iubita de un barbat care vede la ea altceva decat toti ceilalti.

Barbatul care ti se potriveste va vedea mereu la tine ceea ce tu nici nu stiai cat valoreaza.”

Dar ce-mi place mie cel mai mult este sa te am langa mine. Stii, am petrecut multe nopti plangand si rugandu-ma ca ploaia sa nu mai loveasca in mod repetitiv geamul, pentru ca imi aducea aminte de cat de singure trebuie sa fie mormintele. Singure ca mine.

Nu duceam o viata grozava inainte. Stii ca se invata la scoala de marele univers compensatoriu eminescian? Ei bine, il aveam si eu, sub forma ciocolatei si a cafelei, sub forma insomniei care mananca romane pe paine. Intotdeauna am fost cea exclusa si m-am intrebat de ce. N-am gasit inca un raspuns la asta, dar poate, poate pentru ca sunt diferita…

Si nu zic diferita in acel mod patetic: “Vai, ce neinteleasa sunt eu”. Doar ca sensibilitatea mea e uneori debordanta si multora le e greu sa inteleaga un om atat de constient de simturile si gandurile lui. “Self-conscious”, “bipolar”, ai alte cele, intotdeauna exista cate o denumire la stari si conditii. Dar conditia mea nu m-a impiedicat sa traiesc. La limita, ce-i drept, stand sa cad in abis. Dar n-am cazut, am mers mai departe si departe am si ajuns.

Poate uneori ar trebui sa ne abtinem de la catalogarea oamenilor ca pe niste oua de calitatea I, II si III. Poate ar trebui sa reflectam intai asupra problemei. Dar nu, ca noi le stim pe toate si noi stim ce-i mai bine pentru cei din jurul nostru. Hai, nu zau, atunci de ce nu traiesti tu in locul meu?

Probabil asta va ramane cea mai mare frustrare a mea, incapacitatea oamenilor de a intelege. Si de a accepta.

Noroc cu tine. Noroc cu tine si cu mana de prieteni care sunt mereu acolo. Ciudati cu totii, n-am ce zice, dar cine suntem noi sa definim normalitatea, un termen impus de societate…

Asa ca te voi pastra langa mine si-mi voi face un nou univers compensatoriu, de data asta cu niste persoane minunate in el…

Iubitule, tot ce-ti cer e sa ma iubesti la fel de mult ca ieri…Cat despre mine…Ce nu te omoara intr-adevar te face mai puternic, dar si mai precaut.

Momentan o sa ma abandonez in bratele tale, acolo unde niciodata nu ma poate rani nimeni.

Viata este singurul vis palpabil.

Uneori ne trezim facand curat prin casa, dand peste cateva fotografii demult uitate ce ne poarta departe cu mintea… ne duc in lumea ce a fost si zambim nostalgici uitand de nebunia din jurul nostru. Alteori ajungem in locuri triste si o lacrima se scurge lin pe obrazul nostrum, dar… sunt doar amintiri, sunt momente ce ne-au determinat de cele mai multe ori sa fim ceea ce suntem, ne-au transformat in cine suntem si ne-au ghidat pasii candva…

Insa atunci cand… clipele traite atunci sunt atat de intense, simtim nevoia nebuna de a ne agata cu disperare de ele, simtim nevoia sa le cautam si sa le retraim, desi nu facem altceva decat sa traim in trecut cu speranta ca il putem transforma in prezent. Avem nevoie de acel “closure”, de ceva care sa ne faca sa realizam ca intr-adevar ceea ce a fost, a fost… iar ceea ce noi incercam sa reconstruim, nu se poate… este un puzzle din care mereu vor lipsi cateva piese esentiale… Niciodata nu va fi la fel, pentru ca ciorba reincalzita nu mai este atat de buna, pentru ca noi niciodata nu putem fi cum am fost. Ne schimbam. Unii traim in lumi diferite si dezvoltam prioritati diferite, conceptii diferite si nu mai vedem lucrurile asa cum au fost candva. Altii raman la acelasi nivel si nu pot tine pasul. Unii incearca sa se descopere pe sine si raman atat de focusati incat nu mai vad ce este in jurul lor…

Vorbind cu fetele tot spuneam ca am nevoie de un astfel de final, de ceva ce ma poate determina sa renunt la un lucru atat de pretios pentru mine… Ei bine, cineva mi-a ascultat dorintele si mi-a daruit ceea ce aveam nevoie… acel final pe care il ceream cu disperare, acea palma peste fata care sa ma trezeasca la realitate si sa imi rasune in minte: “Totul este o amintire si asa va ramane!”… Nu a fost chiar o palma, caci… au fost cateva cuvinte ce nu le voi uita nicicum, cu toate ca nu au durut deloc, insa au avut impactul necesar…

Toate povestile au nevoie de final… oricum ar fi ele… cu printi, cu Ilene Cosanzene, fara unul sau altul. Toate au nevoie de final si nu neaparat unul de gen “au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Poate fi si unul “… si au ramas prieteni buni si pana in ziua de azi”… Oricare final este bun caci nimic nu se termina fara celebrul “THE END”… Cum ar fi povestile fara el? Cum ar fi filmele sau cartile fara el? Cam neterminate…

Asa si in viata… avem nevoie sa scriem SFARSIT unor capitole pentru a deschide altele… si ce daca unele parti sunt dureroase? Ce daca altele te fac sa iti doresti sa le recitesti de o mie de ori fara sa te saturi de ele si altele iti starnesc hohote de ras? Asa este viata fiecaruia dintre noi cu bune si rele… uneori ne aducem aminte de lucruri ce le consideram penibile, insa atunci… erau ceva… ceva ce poate ne-a schimbat viata caci fiecare lucru pe care il facem ne reprezinta si ne face sa devenim ceea ce suntem…

Ma bucur ca, in sfarsit, cel mai important capitol al vietii mele de pana acum a capatat si el un final… si nu unul tragic, siropos sau deprimant… unul normal care m-a facut sa inteleg ca fiecare dintre noi avem un drum al nostru si daca lucrurile nu se intampla asa cum ne-am dori noi… nu-i nimic… inseamna ca nu erau menite sa se intample, caci destinul nu poate fi fortat niciodata. Drumurile unora cu ceilalti nu se pot intersecta atunci cand ne dorim noi si ceea ce ne este scris… nu stim insa…

Cum as spune de fiecare data cand am ceva de continuat… punct si de la capat, caci la fiecare final de capitol incepem altul care poate fi unul simplu, unul frumos, unul amuzant sau unul trist. Nu stim niciodata, dar il incepem… si acesta, ca toate celelalte, va avea nevoie de un final… mai devreme sau mai tarziu…

Incep abia acum sa traiesc un nou capitol pe care totusi l-am inceput ceva mai devreme, dar cu pasi mici… Acum cand in sfarsit am reusit sa ma rup total de ceea ce a ramas cea mai frumoasa amintire…

Am sa-ti spun: AMINTESTE-TI!

…zilele de vara, de inceput de relatie, de inceput de drum in doi, brat la brat printre mormane de lucruri nerezolvate lasate in urma. Nici ca-mi pasa! Eram doar tu si eu intr-o lume doar a noastra.

… ziua cand m-ai intrebat de ce iti spun tot ce am pe suflet, nu stiu ca ai putea folosi impotriva mea, candva, propriile-mi vorbe? Aminteste-ti ca ti-am raspuns: “Parasit, te mangai prin orgoliu; dar ce consolare mai poti nascocii in fata unei inimi care ti se deschide?”

… intaia noastra noapte de dragoste, pe care atat mi-am dorit-o. Intaia noapte magica din lungul sir al noptilor ce aveau sa urmeze.

… clipa cand mi-ai soptit la ureche ca nu o sa ma lasi niciodata.

… ca rad ca un copil si ma rasfat si ma prostesc, la fiecare gest de tandrete al tau.

… ca plang cand ma ranesti. Si lacrimile dor. Si lasa urme in suflete.

… ca nimeni nu va mai fi ca tine!!!

Am sa-ti spun IARTA:

… momentele cand sunt geloasa.

… momentele cand nu mai am incredere…

… momentele cand nu mai am putere…

… momentele cand ma comport imatur.

Si fii tu stalpul meu de rezistenta si da-mi tu putere, speranta, credinta!

Am sa-ti spun MULTUMESC:

… pentru amintirile de ieri, din care ma inspir in fiecare moment al vietii.

… pentru fericirea si linistea de azi, pe care uneori nu le intelegem.

… pentru increderea si sustinerea de maine, cand vom avea mai putin timp pentru noi.

Am sa-ti spun ca langa tine am descoperit dragostea adevarata, dragostea aceea matura si calma, intelegatoare si pura. Nu stiu cat se vede in unele momente, dar stiu ca asta simt.

Nu o sa te mint ca dragostea tine o vesnicie, am sa-ti spun ca dragostea noastra tine atata vreme cat intre noi e iubire fara interese, respect si incredere totala. E ca o fagaduinta pe care ti-o fac: “Pentru barbatul care stie sa ma iubeasca, sa-mi respecte libertatea si sufletul, pentru barbatul care face vioara sa cante, voi fi mereu mama, amica, iubita, amanta… voi fi mereu femeia de care s-a indragostit.”

Dragul meu suflet pereche, avem de partea noastra infinitatea clipelor frumoase,sa ne bucuram de ele.

Te sarut pe ochii tai frumosi si te iubesc nespus – Aceasta este adevarata mea declaratie de dragoste!

Am banuit ca m-am indragostit cand am adormit cu gandul la el si m-am trezit pentru ca-mi era dor sa mi-l amintesc din nou. Dar nu mi-am dat dreptul sa cred. Si-atunci am mai asteptat o vreme. Si m-am gandit din nou ca m-a napadit o dragoste mare cand m-am pomenit mergand pe strada si intorcand capul cu speranta ca, printr-o minune, el a rasarit langa umarul meu stang, acolo de unde se dezlipise ultima data lasandu-mi senzatia ca mi-a jupuit pielea, ca a iesit din mine, rupandu-se de intreg. M-am intrebat din nou daca nu cumva am gasit iubirea aceea, pe care o cautasem toata viata, atunci cand dorul de el m-a urmat in vis.

Nu am gasit inca raspunsul clar, nu pot sa jur ca fericirea mea de azi se datoreaza unei mari iubiri. Nu vreau sa ma asez in bratele niciunei certitudini care sa ma faca sa nu mai fiu la fel de prezenta, sa ratez semne de pret ale sufletului meu, ale intalnirii noastre. In fiecare dimineata, sunt atenta sa simt daca mi-e la fel de drag sa ii gasesc zambetul lipit de umarul meu. Urmaresc cu grija sa vad ca imi zvacnesc la fel de repede mainile care-i intind prosopul si-i sterg trupul superb de apa, cand iese de sub dus. Sunt curioasa mereu sa descopar daca exista vreo sete atat de mare, incat sa ma faca sa beau si sa uit sa-i intind mai intai lui paharul cu apa.

Cum stiu ca iubesc? Poate pentru ca ma intreb, in fiecare zi si-n fiecare noapte, cum sa fac sa ii daruiesc fericirea. Poate pentru ca e o voluptate adanca in interogatia mea. Poate pentru ca vreau sa ma intreb, iar si iar, ca sa ma apar de capcana raspunsurilor care ucid vigilenta, ca sa ma feresc de declaratiile banale, care au doar un punct la sfarsit. Un punct, dincolo de care adoarme iubirea.

Eu nu ma supar pe femeile care fac ochi dulci barbatului pe care il iubesc, insa ma poate infuria sau intrista felul in care reactioneaza el la avansurile sau la smecheriile altora. Nu as dusmani niciodata o femeie care ii propune barbatului langa care traiesc o aventura de o zi sau de o viata, dar nu l-as ierta pe cel care ar pangari dragostea si legamintele noastre, pentru un ceas, o zi sau o luna de hiperexcitatie, de trai periculos sau de viata dusa printre secrete ispititoare. Si, in niciun caz, nu m-as putea supara pe o femeie care s-ar dovedi ca merita profund si cu adevarat dragostea barbatului care langa mine nu si-a gasit nici tihna, nici lumina. Nu, nu pe femeile libere le acuz. Nu, nu pe barbatii care traiesc cu femeile altora ii gasesc vinovati. Ci pe aceia care, desi prinsi oficial si de buna voie intr-o relatie, nu-si recunosc nefericirile si pornesc la dulcele, scarbosul sport al agatatului pe furis.

Am trait o mult timp cu spaima ca o alta femeie mi-ar putea lua barbatul, nefiind in stare sa inteleg ca teama imi vine de la faptul ca traiesc langa un barbat care s-ar putea duce dupa orice femeie. Am urat o duduie care venea la noi acasa cand eu eram plecata, fara sa inteleg ca ea vine numai pentru ca omul care inchidea usa in urma mea o ruga sa vina. Si vad mereu in jurul meu femei care ajung sa se urasca intre ele pentru ca impart acelasi barbat. Insa niciuna dintre ele nu are puterea de a pricepe ca nu e nimic in neregula cu dorinta lor de a fi unice titulare ale pozitiei de femeie intr-o relatie de iubire, ci e aberanta neputinta barbatului de a alege ferm cum si cu cine vrea sa traiasca, e revoltatoare obraznicia, lasitatea sau nimicnicia de a nu alege.

Imi place sa cred – si o spun nu cu trufie, ci cu recunostinta – ca am ajuns la o etapa in care, privind in urma, dar si inainte, lucrurile au devenit simple, simple de tot. E plina lumea de femei singure si libere, care au tot dreptul din lume sa candideze la dragostea barbatului meu. Si e plin de barbati care au in continuare dreptul sa ma ceara si sa ma vrea, fara sa astepte decat un gest, o decizie. Un semn.

E doldora pamantul de femei mai frumoase, mai tinere si mai apetisante decat noi, care au voie sa ceara si sa astepte dragoste, de la toti barbatii planetei, purtatori sau nu de verigheta. Asa cum vor fi mereu si barbati mai frumosi si mai bogati decat cei pe care i-am primit, din dragoste sau din singuratate, in vietile noastre. Insa nu de la cei liberi pretind respect si nici responsabilitate. Ci de la aceia care au jurat iubire pe viata si pe eternitate. Pentru ca eu stiu ca dragostea sta, inainte de toate, in cuvant. Si stiu si ca, atunci cand iubesti cu adevarat, nu poti sa mototolesti un ideal de dragul unui zvacnet de o clipa.

Inchid toate portile spre lume, ca sa raman doar eu si dragostea mea. Nu vreau sa ranesc nici macar cu o banuiala fugara pe omul langa care traiesc. Ii dau incredere in mine si in dragostea mea, in fiecare clipa. Si doresc sa primesc raspuns pe masura. Pentru ca eu cred ca asa s-ar cuveni sa fie randuite toate povestile de dragoste care tanjesc nu dupa “happy end”, ci doar dupa “happy” si dupa “never ending”.

In viata avem oameni pe care-i adoram. Ca asa ni s-a pus noua pata. Si lor le inghitim mizeriile, calcatul pe cap, starile proaste, pms-urile, zilele de nesomn, glumele nesarate… pentru ca, dupa cum spuneam, ii adoram. Ei sunt constienti de asta si noi suntem constienti de locul nostru, dar fiecare se complace in situatie – la final e o stare de bine… sau macar iluzia ei.

Ala de e adorat stie ca oricat intinde coarda si se fataie cu presul, celalalt va fi prezent la apel, iertandu-i micile reactii convulsive de spume si nervi. Ba, nici nu trebe sa-si ceara iertare.

Se considera, pe o scara ierarhica a junglei sociale, ca ala de le inghite e mai slab.

Cu cat adori mai mult, cu atat accepti mai multe si inversul se aplica. Adica, spuneti cu mine, cu cat scade intensitatea sentimentului de adoratie, cu atat te slabesti din stransoarea talpii pe gat.

Paradoxul e ca, in urma acestui proces de eliberare, nu mai ramane nimic. Fiecare-si ia catrafusele si se cara departe ca sa-si linga ranile. Fiecare se victimizeaza in propriul colt, desi uita ca atat cat a fost, a fost datorita sau din cauza acordului tacit dintre cei doi.

Aici mai vine o teorie de a mea cum ca, intr-o relatie, sunt doi oameni (nu ma refer la orgiile emotionale de prietenii de grup) si ca daca unuia i se taie de celalalt si vrea sa se care din viata lui, celalalt ar trebui sa-i infiga o scobitoare in ochi. Uite-asa te trezesti, intr-o dimineata, ca ala de langa tine e urat, prost si face cafeaua prea amara si te cari. Pace tie!

Si ca sa fiu sincera, mie-mi convine mai mult rolul de adorata, eu fiind mereu insetata de atentie. Asta nu inseamna ca sufar mai putin, dar macar sunt mai sus c-o treapta pe acea scara ierarhica inexistenta, de fapt (doar in capul meu analitic) si asta-mi mangaie cumva orgoliul nemasurat.

Pe langa asta, daca imi ziceai ceva de strigoi sau alte (ne)fiinte de genul asta ma pierdeai definitiv. Intr-o noapte, mi-a povestit un baiat de la bloc despre vizitele strigoilor. 30 de secunde mai tarziu, in toiul verii, am sigilat casa de se mirau ai mei de atata grija la curent.

Daca ma punea cineva sa ma jur ca pastrez un secret. De obicei, era vorba de mama. “Daca spui cuiva moare mama ta”. Si scapam secretul, ca deh!, cat sa tin si eu lacat la gura. O luna stateam cu ochii pe mama. Daca tusea sau parea bolnava faceam 50 de matanii si 456 de rugaciuni cu mentiunea ca jur sa nu ma mai jur niciodata pe mama.

Daca se chiulea in grup si tu chiar nu aveai chef sa pleci, plecai? Plecam. Faceam parte din gasca oamenilor cu tupeu si destepti ai clasei (generala) care nu putea sa-si strice imaginea. Si stateam aiurea pe strazi pana se facea ora de mers acasa.

Ah, nu-mi mai amintesc acum decat ca o gasca de fete de la bloc, mai mari ca mine (aveam 5 ani) m-au pus sa pup un ţigan frumos cu ochii verzi de la noi de la bloc (baiatul cu strigoii). Ca sa demonstrez ca sunt capabila (semne clare de gena a leului) si ca nu mi-e frica sa indeplinesc sarcina l-am alergat vreme buna pe baiat sa-l pup. Si l-am pupat pe gura. Direct! 3 ore mai tarziu maica-mea ma pedepsea pentru ca una din fetele care m-au convins sa-l pup a venit la usa si m-a parat.

Cat de mult conteaza frumusetea atunci cand vine vorba de dragoste? Daca iubitul meu ar avea un picior mai scurt si un nas de corb, l-as mai iubi? Acum da, fiindca il cunosc si il iubesc independent de felul in care arata. Dar daca le-ar fi avut de la bun inceput, oare am fi trecut de prima intalnire? Probabil ca nu.

Aspectul placut este necesar (evit sa spun frumusetea fiindca a devenit deja un termen absolut, cu conotatii ideliste). Da, necesar. Fiindca tocmai aparentele te ajuta sa treci la pasul urmator. Daca ambalajul nu ar fi placut, atunci nici curiozitatea de a cauta surpriza nu ar fi prea mare.

In plus, de ce sa nu recunoastem, barbatii sunt mult mai usor influentabili de un aspect placut, decat noi, femeile. Fiindca tocmai noi, cele care suntem atat de pretentioase cu aspectul nostru, stim sa privim un defect ca pe o calitate.

Un barbat urat este in ochii multor femei unul interesant fiindca fiecare dintre acestea reuseste sa ii gaseasca acel ceva care o atrage la el. Ba chiar in multe situatii barbatul cu chip angelic este subclasat celui lipsit de o frumusete tipica, tocmai pentru ca primul este intr-atat de frumos incat nu lasa loc imaginatiei. Recunoasteti cu mana pe inima: cate dintre voi nu l-ar prefera pe Daniel Craig, cel mai recent James Bond, in defavoarea angelicului Pitt, chiar daca primul este cam uratel, in timp ce Brad a fost ales ani de-a randul cel mai frumos barbat din lume?

In cazul femeilor lucrurile nu sunt atat de complicate. In viziunea barbatilor frumusetea este una si are chipul papusii Barbie, ei bine, hai, poate ca exista si cel de-al doilea tip: femeia-tip-Beyonce. Nu spun ca acelea dintre noi care nu se incadreaza in aceste tipologii sunt urate in viziunea barbatilor, insa daca ar fi sa le reunim fanteziile, acestea doua ar domina topul la distanta de celelalte locuri. Aplicand acelasi test femeilor, barbatii ideali ar arata cu totul altfel de la una la alta. Banuiala mea este ca noi avem ceva mai multa imaginatie decat ei.

M-am mai gandit, vorba unei reclame simpatice… Cred ca telefonul ar fi sunat. Un barbat urat, nefumator, iubitor de hamsteri si papagali, satul de singuratate, ar fi cautat pe cineva care sa poata trece peste aspectul sau fizic. Desi, sunt sigura, daca Dumnezeu nu l-ar fi lasat urat, atunci nu ar fi raspuns in veci acelui anunt.

De ce, daca ai 18 ani, vrei sa iubesti ca la 30? De ce sa complici lucrurile? De ce sa le schimonosesti, cand ele abia invata sa zambeasca? Invata sa iubesti, sa iubesti! nu sa transformi sentimentele alea fragede, de la 15-16-17-18-19 ani, in momente de frustrare, cu teatru ca-n filme si sex din teama de singuratate.

Eu nu m-am consumat niciodata pe subiectul asta, cand eram adolescenta. Nu mi-am facut planuri de sex nebun, cum sa ma ascund de parinti, unde s-o fac si, daca o fac, sigur s-o fac cu Ghita sau cu Vasilica? Ironizez numele pentru ca, la varsta aceea, baietii nu vor doar sex, ci vor sa descopere sexul – iar eu, in acest caz, nu m-am simtit vreo America ce trebuia descoperita de vreun Cristofor Columb.

Nu incapea, deci, in discutie cuvantul sex. Prima oara m-am sarutat la 14 ani. A fost mai mult un sarut furat, ca mi-a fost ciuda pe el, dupa aceea, multa vreme – chiar daca in seara respectiva am adormit cu obrajii foc, de frica sa nu cumva sa se vada ca am fost sarutata.

L-am cunoscut, dupa aceea, pe la 16 ani, pe cel care avea sa il numesc primul meu iubit. Au urmat vreo 10 luni de relatie. I-am distrus si cateva planuri nebune, pe cand ne sarutam cu foc. Cand ne-am despartit, mi-a dat un prezervativ Durex si mi-a zis: “Daca tot n-o sa te culci cu mine, macar sa folosesti prezervativul meu”.

In fine, prezervativul respectiv l-a gasit mama. Il aveam in portofel, asa cum il tin baietii, cand se duc plini de speranta, la vreo intalnire. A fost unul dintre cele mai jenante momente dintre mine si mama, dar am fost tare mandra de ea cand i-am spus ca nu e ceea ce crede, iar ea mi-a zis ca nu crede nimic din ce cred eu ca ar credea ea. Punct.

N-am avut nicio intentie sa scriu paragrafele de mai sus. Probabil daca faceam sex de la 14 ani, era mai simplu. As fi scris maxim urmatoarele 3 randuri: am facut sex cu X prima oara, ne-am despartit si am facut sex cu prietenul lui, care parea mai intelegator. Au urmat dupa aceea alti baieti, numele carora nici nu le mai retin, prin neimportanta lor.

Iubeste. Iubeste si la 13 ani, si la 14, si la orice alta varsta iti doresti. Aduna amintiri, nu mizerii. Amintiri pe care sa poti sa ti le spui, fara jena, si tie, si celorlalti, in timp. Nu exista o varsta anume pentru a face sex, dar fiecare varsta ar trebui sa-si aiba iubirea ei, in normele ei.

De te intrebi daca e bine sa faci sex, raspunsul e nu. Faci sex cand nu te mai intrebi astfel de lucruri, sigura fiind pe tine, in primul rand. Lasati femeile sa iubeasca ca la 30 de ani, tinerele ca la 25, iar voi iubiti ca adolescentele – nu o sa gasiti o astfel de iubire, dupa aceea.

Am realizat astazi ca nu mi-e gol.

In furiile mele imi doream sa-mi impun sa cred ca toata lumea a murit in jurul meu si ca asta este! Dar mi-am dat seama ca, dupa un om care se duce, de obicei, jelesti si dupa o vreme iti amintesti cu drag de el. Adica raman lucruri in cel viu. Regrete, dor, gol.

Ei bine, atunci mi-am impus sa traiesc ca si cum n-ar fi existat vreodata. Sa nu ofer oportunitatea golului sa ma copleseasca pentru ca asta m-ar arunca in ghearele suferintei si nu mai vreau sa sufar!

A fi in suferinta = a duce lipsa de ceva… deci daca acel ceva dispare automat si suferinta dispare.

Nu-mi permit sa-mi amintesc si ma feresc de tot ce-ar putea sa-mi provoace o cadere. Asa ca, invat in fiecare zi sa-mi reprim amintirile si emotiile care au legatura cu tot ce doare. Poate e o dovada de lasitate, poate nu asa trebuie sa faca o femeie de 24 de ani, poate ar trebui sa merg sa infrunt tot si sa-mi curat mainile la final ca sa inchid usile. Cu siguranta este dovada faptului ca nu sunt impacata cu ce a fost, dar lucrurile se aseaza in timp, macar pentru asta il iubesc. Pana atunci, pana o sa pot privi in urma, cu zambetul pe buze, am acoperit c-o patura grea tot bagajul pe care-l las inghitit de decor. O sa devina din ce in ce mai usor cu fiecare zi in care infloresc.

Pana acum a functionat tehnica. Azi mi-am dat seama ca nu mi-e gol si ma simt minunat. Ma simt plina de viata, increzatoare in tot ce urmeaza si cu elan de a iubi.

Doare sa te plimbi prin orasul tau, sa-ţi fie teama, sa nu-l recunosti.

Doare pana si toamna asta. E grea. E ca o povara.

Doare caldura asta apasatoare. Atat de buna. Atat de dulce.

Dor celulele intr-un corp in bezna.

Doare acea zi de maine. De luni. Cand, de fapt, vrei sa trandavesti liber prin parcuri. Doare aceasta subjugare, aceasta ingradire a serviciului, acest compromis social.

Doare sa nu te trezesti luni la zece. Si sa te bucuri pur si simplu de viata.

Doare cand sorb ultima gura de Reed’s, tanjind dupa alta, insa spunand stop din necesitatea de a fi undeva.

Doare cand spui pa.

Dor toate. Toamna asta dezgroapa doruri.

Ce ciudat. Doare si dor seamana. Sunt atat de diferite si, totusi, au un element comun. Dorul doare in suflet.

Scriu randurile astea cu gandul in alte parţi. Ce mai am de facut. Unde trebuie sa merg. Cum si cand.

Ma visez pe plaja. Lipsita de orice ma poate impovara. Cu o bere sau o sampanie festiv in mana. Cu valul in timpan. Cu nisip intre degete, in unghii. Cu asprimea lui pe piele.

Sunt o femeie, o femeie nebuna nebuna de tot. Ma recunosc in oglinda. Si da, eu sunt cea de 24 de ani. E ciudat, cand inca ma vad copil zglobiu sau adolescenta nevrotica.

Nu raman decat cele 3 puncte. In suspensie…

Sau n-a murit material, daca ma pot exprima asa. A murit la nivelul celalalt, acela mai preţios. A murit la nivelul umerilor si al fruntii.

Si n-am suferit. Nu am facut cele cuviincioase de dupa. N-am aprins lumanari, ba am incetat sa ma mai intreb. S-a terminat totul cu greu ca intr-un film prost cu toate cele dilatate la maxim pana ne intoxicam de patetism. S-a terminat taras, fara adio si ramai cu bine, fara o strangere amiabila de mana. Asa pur si simplu dintr-o zi n-a mai fost.

Au trecut vreo sase luni de cand ne-am auzit ultima oara vocile. Nu-i problema. Am asteptat si doi ani sa revina oameni la mine. De data asta, insa, am ferecat porţile. Si nu pentru ca as fi eu rea, ci pentru ca persoana asta nu mai vine inapoi.

Cel mai greu este ca, cu timpul, se sterg lucruri si persoana isi pierde identitatea construita in mintea mea de-a lungul anilor. Se sterge cum stergi o greseala scrisa cu creionul si ramane o urma pe foaie. Foaie care se intoarce  si la un moment dat se pierde intre altele, intre copertile inchise.

Nu mai stau sa numar nimic. Poate inainte le numaram si de zece ori pana sa ma conving. Am renuntat!

Scriu versuri din rotocoale de fum si cu buricele degetelor trasez traiectoriile vietii. Ajunsa la cumpana o cotesc la dreapta… intotdeauna aleg dreapta… poate sunt superstitioasa. Nu stiu sa definesc bucati din viata mea pentru ca nu exista senzatie in forma pura. Cum numesti un moment? Ma surprind cei care afirma: “asta e cel mai fericit moment din viata mea”. Serios? Poate ar trebuit sa ii invidiez pe cei care stiu asemenea lucruri.

Sunt cine sunt, dar, de fapt, habar nu am.

Imi privesc reflectia in apele tulburi, in oglinzi acoperite de praf. Poate cea mai adevarata forma a mea este cea care apare oglindita in ochii altora sau poate nu exista… bate vantul si ma metamorfozez, cand in fluture, cand in soapta.

Si cine sunt? Spune-mi tu. Sunt suma dorintelor mele? Sunt cele mai aprige nevoi? Sunt sangele care-mi curge in vene sau amintirile care dispar? Sau cele ce vin? Sunt ceea ce-mi recunosc sau ceea ce-mi ascund? Sunt momentele de fofilare sau dorintele ascunse de a avea curajul sa…

Nu-mi spune sa ma duc, dar sa am grija. Se anuleaza sfaturile astea. Daca ma duc, nu sunt atenta. Nu ma pot proteja, nu exista prezervative pentru suflet, dar chiar daca s-ar fabrica, nu cred ca as folosi. Stii de ce? M-am vindecat de frica suferintei. M-am vindecat si de dezamagiri. Ori poate doar am impresia si la prima abatere de la regulament imi pierd echilibrul. Oh, dar l-am pierdut de atatea ori…

N-am vrut sa zic nimic. Dar absolut nimic.

Cand ne indragostim, ne indragostim de omul de langa sau de proiectia omului in viziunea proprie?

Ma gandeam la mine. La inceputul oricarei relatii, cand ma indragostesc o iau razna cumplit de tot. Ma pierd cu firea si devin paranoica, hipersensibila, dar mai ales constienta de defectele mele pe care incerc sa le ascund sau sa le prezint cu umor fin. In schimb, nu mai stiu cum sa impresionez mai mult, desi nu ma prea caracterizeaza aceasta stare in viata de zi cu zi.

Cu timpul, mi-am dat seama ca nu-i numai la mine, ci asa facem toti. De exemplu, ex-ul facea la fel. Incerca fel de fel de tertipuri sa ma cucereasca, ba mi-a zis ca nu-i microbist, ca sa aflu luni mai tarziu ca era o minciuna, ba ca e hiperactiv, dar de fapt e un lenes si jumatate. Din astea sa se dea in stamba sa ma dea pe spate. Si m-a dat!

La inceput, pentru a-mi confirma c el este barbatul pe care l-am cautat cu ardoare, gaseam trasaturi comune. Stupide, de genul: uite, bem cafeaua amandoi cu lapte…(noi si alti un miliard) sau uite punem doua lingurite de zahar in ceai, desi eu urasc ceaiul (iar se aplica teoria cu miliardul). Oh, for fuck sake, sunt cretina rau!

Ce ma sperie acum este ca indragosteala asta nu e benefica. Bine, eu nici rationala nu pot fi, deci sa speram ca nu mi se degradeaza instinctele si ca, de-ar fi s-o iau de la capat cu cautarea si indragosteala, sa aleg bine. Nu e benefica pentru ca nu vedem ce e de fapt, ci umplem niste goluri proprii sau observam numai ce ne intereseaza.

Si uite asa, ani/luni mai tarziu, te trezesti ca omul de langa tine nu mai e (hahaah!) “barbatul de care m-am indragostit”. Si nici tu nu stii de cine te-ai indragostit, de fapt, pentru ca-ti zburda mintea pe coclauri si spuneai verzi si uscate numai sa-l prinzi in mreje.

Asa ca ce e de facut? Se merge la risc? Se lasa marja de eroare? Se adopta atitudinea precauta? Eu din astea nu pot. Ma arunc cu capul inainte de nu ma vad.

E valabil si la barbati. Nu excludem pe nimeni din aceasta schema.

De-ar exista detectoare, mai presus de sufletul inflacarat, care sa ne confirme sau infirme ca el(ea) este, ce bine-ar fi!

Inchei aceasta mica dilema si nu uitati: eu cand vreau sa mananc inghetata, mananc inghetata!

“Draga X,

In primul rand, daca am ajuns aici, nu poate insemna decat ca te iubesc. Pe tine. Nu banii tai. Nu pentru ca-s gravida sau pentru ca mi s-a dus tineretea si m-a ajuns disperarea la gandul ca daca n-o fac acum, nu ma mai ia nici dracu’. Deci te iubesc, probabil intr-un fel de care n-ai stiut pana acum ca exista.

Pe de alta parte, daca iti doresti sa-ti petreci tot restul vietii cu mine, desi ma flatează intr-un mare mod… inclin sa cred că esti putin nebun. Nu stiu daca esti de laudat sau de compatimit, pentru ca vei afla, in curand, ca viata langa mine nu e tocmai usoara. Totusi, n-am zis ca nu va fi frumoasa. 

Ar trebui sa stii cateva lucruri, printre care cel mai important e ca… nu stiu sa gatesc. Dar m-as avanta sa-ti promit ca o să incerc sa invat sa fac si altceva in afara de cartofi prajiti, omleta si supa la plic. Saaaaau… ideal ar fi sa mancam la restaurant. Dar dacă o sa fim saraci, voi invata s-o fac si pe asta.

Ar mai trebui sa stii ca n-o sa fiu o nevasta isterica… prea des. N-o sa ma deranjeze ca vrei sa iesi cu baietii si nici n-o sa te astept in prag sa-ti verific alcoolemia si gulerul camasii. Dar am pretentia sa ai si tu incredere in mine cand iesim separat.

Nu sunt o persoana fooooarte harnica, asa ca s-ar putea sa mai las, peste noapte, o furculita in chiuveta doar pentru ca mi-e lene sa o spal atunci. Dar cu toate astea, casa noastra va fi intotdeauna curata. Mai ales, pentru ca o sa ma ajuti si tu, nu-i asa?

Daca ma superi – si o vei face – ai doua variante. Sa nu pleci trantind usa dupa tine, stai si impaca-ma. Sau pleaca, dar atunci cand te intorci, ai face bine sa ai ochisori de catelus si flori in mana. In niciun caz, dar in niciun caz, sa nu zbieri ca un disperat la mine. Eu, din pacate, nu-ti pot promite acelasi lucru.

Daca ai vreo problema, ma astept sa o discuti cu mine. Pentru ca de-acum nu mai esti singur, toate se impart la doi. Eu o sa te sustin intotdeauna, iar daca gresesti, o sa te cert, dar tot o sa fiu langa tine pana la urma.

Nu stiu cati copii vrei, dar iti spun de pe acum ca sunt slabe sansele de-a ma convinge sa avem mai mult de doi. In plus, va trebui sa ma iubesti si cand voi arata ca o vacuta, iar eu iti promit ca o sa ai cel mai frumos si destept copil de pe lume. Ah, si va trebui sa-mi platesti abonamentul la sala, dupa ce va lua sfarsit toata chestia asta cu maternitatea.

Sex. Noi o sa-l facem. Nu ma intereseaza cat de obositi suntem sau cat de mult ne-am prea obisnuit unul cu celalalt. Nu vreau sa ajungem si noi sa ne pupam doar pe obraz.

Daca simt ca nu te pot face cel mai fericit barbat de pe pamant… probabil voi pleca. Dar nu inainte de-a incerca absolut totul.

Ma astept sa-mi umpli viata de surprize placute, pentru ca, indiferent de varsta pe care as avea-o, sufletul meu va ramane intotdeauna unul de copil.

Atunci cand lumea mea se va prabusi – si o sa vezi ca asta se va intampla de mai multe ori – va trebui sa ma consolezi si sa ai grija de mine. Stii tu, asa cum si eu am in cele mai proaste zile ale tale.

Eu stiu ca tu ma iubesti, dar totusi… nu ma lasa sa uit asta vreodata.”

Well… restul le mai dezvaluim si pe parcurs. Nu vrem sa-i luam de tot placerea descoperirii. Aww, asta micu’ ma va iubi la maxiiiim. Am zis.

Cuvintele pentru insemnarea asta s-au plimbat noaptea ce-a trecut. Bantuita de calduri si de revolte… si de nesomn si de vise. Din nefericire atunci cand le gandesc prima oara imi par cele mai tari, acum cand vreau sa le astern isi pierd farmecul. O sa dorm cu pixul si cu agenda langa mine.

Sa nu minti e o porunca drastica. Nu cred ca include minciuni albe, minciuni de dragul tau sau al lui, minciuni mici sau mari sau doar minciuni ca asa-ti place tie sa-ti traiesti viata… sau minciuni ca sa-i dai impresia fraierei ca ti-e rau, cand de fapt ti-e bine. Un bine la nivel mediocru.

Sa nu minti mi-a macinat copilaria, pentru ca, vrei nu vrei, minti cand esti mic asa cum minti cand esti mare. Cred ca oamenii s-au obisnuit intr-atata sa minta si sa fie mintiti incat adevarul ar distruge. De ce credeti ca se zice ca adevarul e in tine? E pe dracu! Nu e, dar tu crezi ca e pentru ca te poti minti usor. Am observat ca suntem indulgenţi cu noi insine.

De fapt, toate sunt baliverne. Cand esti trist si zambesti de dragul sintagmei “gandeste pozitiv!” cand tu habar nu ai cum se face. Cand esti fericit si razi a prost si nu e nimeni care sa te primeasca si vocabularul tau e prea restrans pentru a povesti veselia. Cand nu ti-e a viati şi totusi o iei de guler si-o dai de pămînt. Cand ti-e somn si bei cafea. Cand ti-e greata si mananci lamaie. De fapt, nu suportam viata in felul ei fara s-o conturam dupa bunul plac, de obicei mintindu-ne.

Ce ma enerveaza este ca eu pot fi mintita… dar n-am sa mai pic in plase. Eu ma chinui sa nu mint cu nimic. Desi adevarurile mele dor nu pot sa le ţin numai pentru mine. Si poate ca si adevarurile mele sunt tot minciuni…

Ar trebui sa le-o retez. Scurt. La obiect. Sa le spun sa-si vada de drum si sa ma lase cu ifosele de genul asta. Ar trebui sa fac multe, dar tac. Nu pentru ca nu am curaj sa spun ce gandesc, ci pentru ca stiu din start ca-mi racesc gura inutil si ca oricate argumente as aduce, oamenii de teapa astora raman inchistati in propriile pareri.

Ma intreb daca problema e la mine? Poate sunt eu prea fluturas  sau poate ar trebui sa fiu asemeni majoritatii: o actritura egoista care se ingrijeste doar de sine. Poate faptul ca incerc sa-i protejez pe cei din jur, sa le fac pe plac, sa nu-i deranjez, sa le cant in struna (pentru ca in fond si-n esenta nu-s drac impielitat, ci om bun) si sa fiu atenta la nevoile si dorintele lor, ma transforma intr-un pres. Scrie welcome pe fruntea mea, pesemne.

Imi desurubez mastile cu grija zilei de maine. Incet si bland sa nu cumva sa stric vreuna. Pe asta cu negru o plac cel mai mult… Ah! mi-e asa draga! Ea ma ascunde atat de bine.

Ma asez in fata oglinzii si-mi ating cand ochii, cand barbia, cand urechea, cand umarul. Sunt eu. Trupul reflectat in oglinda… sunt eu, dezgolita de ceea ce inseamna conventii sociale, de ceea ce inseamna iluzie, de tot ceea ce altii proiecteaza despre mine.

Sunt eu? Eu cine sunt si unde ma duc si cum am aparut si de ce? Si ce e oglinda asta, care-i treaba cu ea?

Ma doare degeaba, nu?

Tu de cate ori ai fost sincer? Cu tine insuti? De cate ori ti-ai zis adevarul, fara sa fie nevoie sa-l ambalezi? Adevarul ala crud, care frange, care ucide, care doare ca o taietura adanca in carne?

Eu nu stiu daca am fost vreodata cruda cu mine…

Nu ma suna, am incetat demult sa mai ascult oameni care, in fapt, nici n-au nevoie sa fie ascultati. Am terminat cu munca gratuita de acompaniere a altor, de dragul amintirilor ce ne legau. Nu ne mai leaga. Eu le-am uitat. Cum ti-ai uitat si tu principiile cand m-ai uitat, cand nu mai m-ai cautat. De ce ti s-ar cuveni, nu stiu, dar poate ai tu alta logica. Mai ilogica.

Oamenii se schimba. Si asa cum tu ai reusit sa te schimbi dintr-un om atat de simplu in unul atat de fals, asa si eu , m-am schimbat din persoana care tinea la tine, in alta… careia ii esti indiferenta! Asa ca… te rog, fa loc in drumul meu celor pe care i-am tinut la usa, celor care stiu sa inteleaga, sa iubeasca, sa simta si sa ma simta, de la mii de kilometri distanta, asa cum tu nu m-ai simtit nici cand stateam langa tine. Elibereaza locul de la masa mea, pentru oamenii noi, oameni buni, oameni vesnici, care vin si vin si nu se mai opresc. Pentru ca mi i-am dorit!

I’m over you. Prefer sa le dau lor o sansa.

Am stiut mereu, despre fiecare, motivele care i-au adus langa mine. Si motivele care i-au tinut. Si motivele pentru care, la un moment dat, trebuie sa plece, vrand sau nevrand.

Aveam o “mare iubire” care crestea undeva in Bucuresti si din care ma hraneam in fiecare vara vreme de doi ani. Restul, pana am devenit adulta,  i-am petrecut cu nostalgii iubind aiurea oameni nefericiti pe coclaurile Gutinului. Pe langa iubirea din capitala aveam si relatiile mele pasagere acasa.

Daca faceam parte dintr-o gasca ma indragosteam pe rand de baietii de acolo si normal ca aveam relatii de iubire cu fiecare in parte, dar ma pupam foarte rar, cu cel care merita pe deplin acest gest intim si emotionant. “Iubeam” si cate 3 ani ca mai apoi el-ul sa vina la usa mea sa-mi spuna ce greseala a facut. Inima mare cum sunt, ofeream sanse, dar stiti cum e… se sting sentimentele nehranite cu pasiune si reveneam la statutul de prieteni.

Primul sarut de-a binelea a fost la paisprezece ani jumate. Si a fost exact asa cum trebuie sa fie: inocent, timid, simplu si fara nicio tenta sexuala. Ne tremurau amandurora genunchii. Eu inca imi amintesc cu drag de vara calduroasa cand ne plimbam ţinandu-ne de mana.

Pe la saisprezece ani mi-am facut un caiet unde-mi notam fiecare tip care “mi-a cerut prietenia” si fiecare tip de care mi-a placut. Tragand linie, eram fruntasa in ale placutului si am senzatia ca am fost prietena tuturor celor care-mi placeau. Bunica imi zicea amuzata de nehotararea mea: “toti cu nadragi, toti mi-s dragi”. Ani intregi, mama a facut misto de mine asta pana lucrurile au devenit serioase si dintr-o floricica zambareata am devenit sclava iubirilor neimpartasite.

Mai tarziu au aparut iubirile grele care picau ca plumbul pe umerii mei. Cam pe atunci m-am indragostit cu totul de un coleg de liceu. Eram atat de indragostita ca, daca imi zicea sa fug cu el in China, ma duceam fara sa clipesc. Mult timp am tanjit dupa dragostea lui. Normal ca am fost iubiti, dar constienta fiind ca in ignoranta lui nu-mi poate atinge valoarea sentimentelor si constienta ca nu va reusi sa ma iubeasca asa cum merit, am plecat. Ca apoi sa ma intorc spre nicaieri si ani la rand sa-l visez ca pe un zburator menit sa ma salveze din gheareţe iubirilor neinsemnate.

Prima noapte de dragoste, primul barbat, prima depresie, prima fuga, prima intoarcere. Toate sunt in mine si le port pe-o pelerina argintata. Nu mi-e grea pelerina, parca-i un fulg, parca-s aripi care-mi dau elan sa zbor tot mai sus. Nu am regrete! Nu mi-e teama de trecut. Ma bucur sa-l revad pe Facebook sau la vreun chef. Nu mi-e dor si nu mi-e rusine!

Acum nu mai iubesc mulţi. Chiar daca se infiripa flirturi nevinovate, nu-mi mai pierd niciodata capul. Raman statornica barbatului care mi-e alint si dor.

“Nu exista decat un singur bine, acela de a faptui dupa cum iti dicteaza constiinta.”

Am tot pasit cu stangul, in ultima vreme, dandu-mi acest ragaz, de a face lucrurile gresit, intr-un mod constient. De ce? Pentru a descoperi oameni si caractere, prin prisma jocului. Pentru a vedea pana unde pot sa mearga unii, cand tu esti dispus sa mergi pana la capat. O-ho-hoooooo…

Te joci de-a cobaiul, in propriul experiment, si-ti notezi in carnetul vietii sentimente, stari, replici, conversatii. Te asiguri, apoi, ca urmatorul joc sa fie complet diferit. Te joci, ca un copil, ca sa poti sa joci, ca un matur.

Oamenilor, daca le dai impresia ca sunt puternici, te lasa pe teritoriul lor. Nu-mi fac rau, nu fac rau. Ma joc, cuminte, tragand dupa mine calul Troian. Eu, daca o sa traiesc mult, o sa fac de toate. Daca nu, o sa fac cate trebuie.

Nu sunt minciuni. Nu sunt ipocrizii. De ce te-as minti? Cand simt, simt! Cand nu, imi flutura spiritul prin diverse cotloane launtrice… si atunci imi pica nasu in pamant si-mi vine dorul de duca. Ma cunosc atat de bine si imi cunosc atat de bine fluctuatiile emotionale, sinapsele, incat ma pierd adesea in ele. Nu ma pot resuscita de una singura ca nu-mi pot pompa iluzii optimiste. Omul e deprimat sa sufere nu sa se imbete cu apa rece (sau cu bere, dupa caz), de aia intervin prietenii.

De fapt, eu sunt om de iubit. Nu ai ce sa nu iubesti la mine si de nu le vezi inseamna ca nu suntem compatibili emotionali si o sa primesti un mare spam… De fapt, ideea este ca EU trebuie sa fiu iubita, adorata, cocolosita, rasfatata, rasadorata, urcata pe un piedestal, centrul gravitational al tuturor emotiilor si sentimentelor tale, Universul tau… viata ta din vene. Eu! eu! eu! Eu plang, tu-mi spui cuvinte frumoase… eu sunt nervoasa, tu-mi gadili urechile… eu sunt morocanoasa, tu vii cu flori sau cu mici surprize… si cam asta-i rostu’ meu in viata. Sa fiu iubita, apreciata, rasfatata…

Eu, la randul meu, sunt atenta la micile detalii… si este un efort supraomenesc sa le fac, sa le concep, sa le gandesc, dar le fac din drag si pasiune… desi ar fi suficient sa fiu langa tine pur si simplu si sa nu fac nimic. Eu contez! Si tu contezi… Dar eu contez putin mai mult!

Si nu-i egoism, ca ofer tot din mine… ca sunt asa mai prostuta… E doar o nevoie de siguranta, de dragoste, de afectiune…

* aceasta insemnare are legatura cu barbatii si nu cu femeile-prietene mie, cu care altfel sta situatia… da?

NU inteleg de ce daca te imprumut cu 420 de lei imi aduci numai 400, ramanand ca intr-un viitor indecis sa primesc restul. Nu conteaza suma, ci gestul care ma scoate din minţi. Uite-asa mi-am luat la ţepeeee.

NU inteleg cand te imprumut si imi zici ca pe 5 ii ai si se face 15 si oha! Cum nu inteleg cum unii uita cu desavarsire ca au de dat inapoi, cat au de dat si normal ca nu calculeaza bine si eu primesc mai putin. Iar cand e tras la raspundere se oftica.

NU inteleg de ce de cate ori se vine la mine se vine cu mana-n c*r. Nu, nu cer taxa de intrare, dar obiceiul asta de a veni cu mana-n c*r si a cosuma diverse (de la mancare pana la bautura, eventual si-un dus) ma scoate din sarite. Eu ma simt! Se poate ca azi si maine si poimaine sa nu am bani, dar de FIECARE DATA? Mie-mi place sa ma revansez si sa-mi rasfat prietenii. La mine nu e asa si asta pentru ca la mine e usa deschisa a frigiderului si e normal ca omul sa se serveasca gratis? Sau ce? Chiar nu inteleg. Si mai mult, daca te rog sa-mi iei ceva ca sa bem impreuna (gen suc) iti si dau banii pe el.

NU inteleg treaba cu nu imi cumpar cd-uri ca iau de la tine. Wtf? Eu le iau pe gratis? Fac eu cd-uri noaptea si ziua le ofer cadou?

NU inteleg telefoanele de genul: sunt jos vin la tine. NU, nu vii! Nu-mi plac surprizele.

NU inteleg superficialitatea de ce mai faci, dar ma ajuti si pe mine cu…? Mai ales cand ma suni din an in Paste. Sau bagi un pretext de invitaţie undeva pentru ca nu ai cu ce sa te deplasezi. Sau ma suni cand esti singur(a) si plictisit(a) ca sa te tina fraiera de vorba, eventual dai bip.

NU inteleg fazele de genul: te superi ca iti beau berea? Iti iau alta… niciodata!

NU inteleg – punem toti bani sa luam X si pana la urma se dovedeste ca am pus numai eu bani ca restul oamenilor ba nu au schimbat, ba nu au deloc, ba ploua.

NU mai inteleg prietenii aia care vorbesc si vorbesc si vorbesc despre ei si cand ridici si tu capul sa-i zici ceva dau drumul la tv sau se incalta si pleaca sau te intrerup si continua despre viata grea si lipsa de sex si etc etc etc. Fuck off!

M-am saturat de oamenii astia pana peste cap. Pe cuvantul meu! Pentru ca ma enerveaza si degeaba le zic ca lucrurile nu se schimba, iar eu nu pot pune interdictie sa-mi calce cineva in casa. M-am saturat sa fiu luata de proasta si sa mi se ranjeasca in nas si sa mai si fiu luata de sus… ca ce domne, ce ai?

CE AM? Am draci pe toti zgarcitii si nesimtitii de genul, pe asa zisii prieteni de care mai bine ma lipsesc decat sa ma f**a in gura cu fiecare ocazie.  Pe lipitorile care-mi sug toata energia. Am nervi pentru ca am oferit sanse si m-am pretat la discuţii si tot degeaba. Ne facem ca intelegem si tot inainte cu nesimtirea.

S. le spune prieteni toxici. Eu nu cred ca sunt prieteni deloc.

Phiew! M-am racorit!

Neg realitatea, doar de dragul de a-mi fi dor. Recunosc, uneori imi place
sa sufar; pentru mine e o realizare ca inca mai traiesc si asa m-am obisnuit
de cativa ani buni. Cand sufar, ma apropii mai mult de mine si asa ii pot oferi
si lui ceea ce iubeste .

Ciudat, nu ? Tocmai am fost numita paranoica… poate sunt.

La dracu cu toate astea. Nici macar nu-mi pot explica ce mi se intampla.

E simplu. Iubesc, ma las purtata de val pentru ca mi-e dor de mine asa. Sentimentele zburda libere prin vene, nu le mai pun bariere. Am ochii inconjurati de cearcane cu toate ca m-am trezit la 11.00. Sunt lipsita de vlaga si, totusi, bubui de energie. Sunt mica in lumea asta, dar ma simt mare. Abia ridic o sacosa de jos, dar sunt sigura ca pot muta muntii din loc. Nu pot sa zbor pentru ca nu mai am aripi, dar pot zbura in vis.

Ma atrofiez in casa, pentru ca sunt egoista, pentru ca vreau sa ma bucur singura de mine, pentru ca vreau sa numar tic-tac-urile pana in momentul cand il voi revedea, pentru ca sunt fericita si nu vreau sa dau nimanui nimic.

Si nici macar nu mi-e frica…

Ma intreb atunci cum pot, uneori, sa-i neg dragostei existent cu atat de mult patos. E drept, lumea sufera de singuratate, ca sufletele calde nu au cui darui amor, ca oamenii care impart o viata nu stiu sa se iubeasca. Dar la fel de adevarat este ca am putea cauta, ca am putea incerca, i-am putea oferi iubirii prezumtia de existenta. Am putea gandi, spre exemplu, ca toti cei pe care ii iubim, ne iubesc la randul lor. Noi, insa, repetam prostesc:”Nimeni nu ma iubeste. Sunt singur (a) si n-am alinare. Nu mai exista iubire in lume.” Si vai! Iubirea ne aude si se indeparteaza.

Mi-a luat mult timp sa aflu cum pot sa o chem inapoi. Caci am blestemat-o si am alungat-o in atatea randuri incat nici nu stiu bine de ce nu a fugit peste mari si tari. Cand am realizat greseala-mi prosteasca, nu am stiut sa o repar. Si am plans in pumni si decretat: “Nimeni nu ma iubeste. Sunt singura si nu am alinare. Iubirea nu exista”. Iar ea, iubirea, m-a pedepsit aspru lasandu-ma sa cred ca este adevarat ceea ce rostisem.

Ma intrebam pe atunci cum se facea ca toti barbatii din lume disparusera. Ca nu mai ramasese nici cel mai mic si mai urat mascul sa-mi rosteasca un magic “Te iubesc”. Unde fugisera toti, caci pe vremea cand iubeam si eram iubita, roiau in jurul meu specimene dintre cele mai apetisante. Ei bine,am aflat. Pedeapsa mea era adeverirea blasfemiei. Iubirea imi daduse exact ceea ce eu cerusem. Negandu-i existenta, disparuse. Ramasese doar un mare gol si sentimente sterpe.

A iesit la lumina atunci cand am reiceput sa cred in ea. A rasarit de nicaieri atunci cand am rostit cu voce tare: “Iubirea exista, iar eu o voi gasi”. Si nu a fost nevoie sa o caut. A venit. Singura. Fiindca am invatat sa o chem. Pentru ca iubind, am atras-o, intocmai ca atunci cand eram iubita.

Este, poate, incredibil de crezut ca dragostea functioneaza dupa legi fizice atat de simple. Slava Domnului, caci daca nu ar face-o am fi toti tristi si amarati.

Noemi

Nu mai conteaza nimic, doar imbratisarea momentului. Pentru ea a iubi inseamna apogeul existentei. Idilic si ludic cu mirosuri impregnate in pori cu vant in plete si Rebelde in casti.

Noemi iubeste cu patos! Habar nu are ea cum e sa iubesti altfel pentru ca niciodata nu si-a permis sa ia in deradere aceasta mare existenţiala. Pentru ca îitotdeauna a fost plina de tot. Atat de plina ca uneori da pe afara si revarsa in fluturi multicolori si in cuvinte asternute cu frenezie aici. Cuvinte care mor.

Noemi e o fraiera la capitolul asta pentru ca pune, mai presus de ea, orice altceva. Daca isi permite momente de egoism pur o ia in freza fara drept la replica. Dar deh, asa-i viata, nu? Si trebuie sa invete sa o ia cu gratie ca alminteri nu reuseste sa ajunga la mal.

Noemi plange mult si din te miri ce. Fie ca e o melodie sau alcool peste masura. Masura aia cand iti vine s-o iei la goana si sa dansezi de nebun. Masura aia cand mergi cu troleul si e pustiu si, pur si simplu, totul trece prin fata ochilor si… si nimicul din fiecare. Masura aia cand ochii spun mai multe decat o mie de cuvinte, cand noaptea e sfesnic, cand luna isi lasa pletele peste trupurile muritorilor.

Noemi e o proasta! Pentru ca se zbate si incearca sa-si desfaca aripile si sa invaluie omul cu toata dragostea de care e ea capabila. Dar omul habar nu are pentru ca nu e acolo. Nu traieste. Se refugiaza in sihastrie. Dispare.

Si  eu ma frang in suspine inganate in perne nedormite. Valsez numai in gand. Libertati imi permit rar. Si atunci inutile pentru ca ajung in golul sufletului meu. In pustietatea momentului. In drumul spre casa care parca nu-i al meu… si nu stiu daca a fost vreodata.

Si unde-s oamenii cu care candva rezonam perfect? Unde-i acel zambet? Unde mi-e umarul pe care ma lasam sa pic cu certitudinea ca-mi va amortiza caderea? Unde-s toate?

10. Apreciez teribil oamenii care nu-

Desi par seci, mie mi se pare o dovada suprema de autocontrol. Cand eram mai micuta ma descurcam grozav la vorbitul in public sau la controlarea emotiilor. Cu timpul, m-am transparentizat, ma inrosesc, imi tremura vocea si probabil si genunchii, imi vine sa vars sau am un mare gol in stomac care se tot plimba pana in gat. Da, nu-mi pot controla emotiile si ma supara asta. Noroc ca nu ma emotionez foarte des…

9. Imi iubesc libertatea

Si respect spatiul si libertatea celuilalt, de aceea n-am sa inteleg niciodata persoanele care sustin ca nu pot trai fara omul de langa si care sunt sufocante in comportament, care nu ies cu altcineva decat cu ea/el sau care isi focuseaza atentia doar in directia asta. Devine o povara pentru celalalt… si numai povara n-as vrea sa fiu.

8. Prioritatile in cuplu

Cand celalalt nu are chef sa iasa cu rolele in parc, o iei personal. Ca nu te iubeste, ca nu esti o prioritate etc. Oh, well, been there, numai ca acum sunt pe alta baricada. Si daca iese, oricum o sa fie nasol si o sa-ti reproseze, mai tarziu, asta. Nu e nimic personal, sunt zile si zile… ori facem ceva impreuna, ori separat. Nu are nicio legatura cu faptul ca nu te iubeste. A iubi nu inseamna a face sacrificii, ci a functiona pur si simplu.

7. Imi plac tipii romantici

Dar daca transforma asta intr-un scop si devin demonstrativi, am impresia ca nu mai este vorba despre mine, ci despre ei. Mie mi se pare normal sa fie despre amandoi, nu doar un element de bifat. Flori, ciocolata, plimbare romantica cu barca, lumanari, muzica in surdina – checked. Ca sa nu mai spun ca ma lasa rece cliseele si sunt pretentioasa…

6. Stau pe Facebook

Nu intru de o mie de ori, nu pierd nopti uitandu-ma la pozele oamenilor, ci acord atentie celora care ma intereseaza. Din 250 ii cunosc aproape pe toti , dar nu am relatii cu toti. Cum ar fi? Insa nu stiu cum functioneaza sa te combini pe Facebook. Ori sunt eu prea traditionalista, ori nu stiu care e treaba. Si sunt curioasa… Si cand aud tot felul de povesti cu oameni care s-au cunoscut pe FB, ma intreb la profilul meu de ce nu bate nimeni?

5. Drama in iubire este imensa

Dar nu as putea vreodata s-o asez pe locul I intr-un top. De aceea poate nu sunt atat de receptiva la astfel de probleme, pe care le inteleg si cu care empatizez… raportandu-ma la mine, la felul meu de a fi, la incapatanarea mea si la ce am trait de-a lungul timpului, n-am sa-mi permit vreodata sa sufar exagerat din cauza unui barbat si nici n-am sa agonizez, cum n-am sa ma umilesc vreodata implorandu-l sa se intoarca la mine. Tinand cont de faptul ca abia imi permit sa plang, cel mult pot agoniza literar… aici, pe blog.

4. Schimbarea la comportament atunci cand cunosti un om

Intr-adevar, te modelezi, capeti din ticurile celuilalt, descoperi ca-ti plac lucruri de existenta carora poate nu stiai, devii interesata de pasiunile lui, dar de aici pana a te schimba aproape radical, desi superficial, pentru a fi omul pe care celalalt si-l doreste, mi se pare nedrept. Te renegi pe tine. Te dai deoparte si capeti o forma care nu-ti apartine, doar ca sa-i faci pe plac. Acest teatru nu e de durata si nu va reusi niciodata. Da, te poti finisa pe alocuri si da, iti poti aduce imbunatatiri, dar te schimbi pentru ca asta simti, nu pentru ca celui de langa tine nu-i placi.

3. Mi-e greu sa inteleg oamenii care nu merg mai departe

N-oi fi eu persoana cu constiinta cea mai curata si poate nu sunt intocmai impacata cu tot ce am trait, dar sa te tii scai de cineva din trecut sau sa-ti alimentezi senzatiile cu cineva inexistent, doar pe baza unor proiectii… e grav. Da, iubirea in absenta devine obsesie, dar e boala. Dupa ce inchei o relatie, iti trebuie niste timp sa o inchei la toate capitolele. Dar dupa ce te-ai curatat, ei bine, esti ca nou pentru ce vine. Nu e drept sa porti bagaje, nici pentru tine si nici pentru cel cu care urmeaza sa imparti ceva. Poate de aia nu mi se pare nimic absurd ca ies la terasa sau in club cu doi dintre fostii iubiti, pe care-i iubesc si respect in continuare, dar cu care am tras linia.

2. Mi-au trebuit niste ani sa inteleg ca nu iese niciodata conform planurilor

Dar niciodata. Nici la capitolul iubire, nici la capitolul cariera. E pe aproape intotdeauna. De aia nu ma mai plang ca as vrea sa am o relatie. Cand am avut una, am vrut sa gust aventura femeii singure si mi-am imaginat… ohh!!! dar cate nu mi-am imaginat. Ajunsa in ipostaza, mi-am dat seama ca realitatea cu imaginatia… nu se intalnesc decat rar. Deci nu am asteptari… mmm, deci incerc sa nu am asteptari… nu-mi iese tot timpul.

Am vrut sa lucrez in nu stiu ce domeniu… am ajuns sa lucrez. Am realizat ca nu e ceea ce am crezut eu ca e, am mers mai departe. N-a fost usor, ma atasez imediat de oameni, spatii, obiecte (eu sunt genul a avea), drumul pana acolo etc. La un moment dat, ma voi aseza si in privinta asta…

1. Ma indoiesc

Ca voi putea sa am relatia sau sa traiesc iubirea pe care mi-o imaginam in adolescenta. Cea cu drept de viata si de moarte. Nu sunt construita asa si nu am cum sa ma sucesc, doar sa-mi satisfac o imagine. Cum nu cred ca voi intalni barbatul care sa ma dea gata… pentru totdeauna. Si ma indoiesc ca voi putea sa ma casatoresc vreodata din tot sufletul, voind mereu sa ma stiu libera.

Probabil ca toate vor decurge normal, in ciuda zbuciumurilor mele de femeie rebela. Probabil ca la 30 de ani imi va ticai atat de tare ceasul biologic, c-o sa ajung in stadiul disperarii. Si probabil ca ma voi casatori cu rochie alba si voi face trei copii ale caror nume vor fi romanesti si nu nebunii gandite acum. Si probabil ca nu voi fi cea mai fericita femeie din lume, dar voi avea constienta ca fericirea nu se cuantifica si nu se spune.

Pana atunci, insa, pot sa traiesc viata la maxim si… atat!

Drama este ca nici eu nu stiu pe cine mai iubesc…

Si da, nu stii sa reactionezi la vesti negative. De cele mai multe ori fraza “O sa fie bine, ai sa vezi” iese de pe buzele fiecaruia. Si din suflet… si mie-mi vine sa intreb: “De unde stii tu?”, dar ma las pagubasa in fata sorţii. Eu ce-as spune in locul lor? Eu ce-am spus? Cand nu traiesti pe pielea ta, chiar daca le-ai… nu e acelasi lucru. Poate doar inveti sa te feresti…

Stiu c-o sa fie bine. Toate au un scop in Univers, m-am prins si eu, intr-un tarziu. Poate asta e karma mea. Nu sufar si nu ma dau cu capul de pereti. Sunt doar derutata, e o atitudine normala de dupa. Si da, recunosc, singura nu m-as fi descurcat… exista, totusi, suflete care tac cu mine si care fac cele mai tampite glume doar ca sa-mi distraga atentia. Si, mai presus de orice, nu ma preseaza cu intrebari si nu ma descos. Si e al naibii de important ca pot sa rad cand credeam ca sunt fracturata si-n zambet.

Am inchis cateva usi. Asa mi-e felul. Sa ma retrag intr-o cochilie plamadita cu grija. Si repet ca sunt foarte bine. Si sunt, la un nivel anume… doar ca sunt om si uneori ma ia plansul din te miri ce, doar ca nu mai plang. Nu din nevoia de a-mi demonstra ca sunt puternica, ci din imposibilitatea de a mai varsa vreo lacrima pentru o cauza deja pierduta.

Am fost invinsa… dar asta mi-e abia primul pas in cucerirea lumii.

Multumesc de cuvinte, nici nu stiti ce inseamna pentru mine o urare calda.

Incerc sa ma temperez, dar mai ales incerc sa ma abtin sa mai dau cu ei de pamant aici. O sa fie face to face ca e mai civilizat asa, nu? Mie-mi place mai mult live decat via blog. Si plus de asta, ma mai inmoi daca vad anumite chipuri.

Asta nu inseamna ca n-o sa mai scriu la nerv, dar o sa evit sa lovesc sau sa ranesc. Nu e drept si eu nu sunt asa. Mi-am adus aminte ca m-am nascut pentru alte motive decat sa urasc sau sa port pica, m-am nascut sa impart lumina si sa iubesc. Si vreau s-o fac frumos asa cum stiu eu cel mai bine si asa cum poate unii pot garanta pentru asta.

Sunt Noemi si ma re-cunosc… inca ma asez si inca incerc sa-mi aleg drumul. O sa scriu istorii cu zambete si imbratisari, cu nopti lungi de visat cu ochii in tavan, cuvinte blande si mii de fluturi, cu mari si plimbari pe plaja, cu munti inzapeziti si drumuri cu trenul. O sa scriu istorii frumoase cu care sa ma mandresc si pe care sa le traiesc cat pot eu de intens. O sa invat sa renunt la pretentii si conditii. Am mai trait o perioada asemanatoare si pe cuvant ca mi-era bine. Am atins echilibrul o data, mai incerc, poate devine modul meu de viata.

Fluturii sunt liberi! Asta scrie pe corpul meu, mai nou. Si da, eu sunt un om liber sa iubesc.

Teoretic am prietene, insa nimeni, dar NIMENI, nu-mi cunoaste viata. Asa cum a fost, asa cum este, plina de culoare, de greseli ascunse si pacate dorite. Ma intreb adeseori cum am reusit sa nu ma las prada, sa nu-mi plang de mila, sa tin pentru mine cele mai dulci si cele mai dure momente ale vietii mele. Cum reusesc in continuare sa fiu aceeasi domnisoara cu machiajul perfect si zambetul cald, o prezenta placuta, iubita si urata de toti in egala masura. Iubita pentru calitatile mele sociale, urata pentru bariera de secrete dincolo de care nimeni nu trece. Si jur ca n-o fac intentionat. Cred in oameni si-i iau ca atare… pana ma dezamagesc. Dar increderea mea are limite bine definite, limite peste care nimic uman nu m-ar putea face sa trec.

Imi iubesc prietenele, cele care sunt, desi nu mi-au dovedit niciodata ca merita. Au fost prea ocupate sa-mi strice socotelile, cand le aveam sau sa incerce sa-mi fure iubitul, cand il aveam. Nu le sun cand am o problema, ca sa nu le deranjez… de la partida ocazionala de sex, de la masaj sau de la cumparaturi… Probabil din postura lor ingrata se gandesc ca am o viata tare plictisitoare.

Dar le iubesc fiindca sunt asa, superficiale, fiindca de aceea n-am simtit nevoia sa le spun. Viata e minunata, iar eu am gustat din placerile ei fara sa intreb, fara sa gandesc.

Nu sunt mandra de tot ce am facut. Am suficiente regrete si destule ganduri dureroase, dar sunt mandra de cum sunt azi si daca va fi trebuit sa trec prin toate astea ca sa fiu EU, poate ca va fi meritat efortul, chiar daca toate aceste placeri m-ajung adeseori din urma si ma dor. In oglinda si in ochii tuturor, sunt o domnisoara, o tanara frumoasa, placuta, manierata si cu o eleganta a sufletului ce miroase a mistere. Doar ca nimeni nu stie ce mistere…

Nu te invata nimeni cum sa faci o operatie pe cord deschis si nici cum sa reacţionezi in fata anumitor situatii. Or fi ei zece pasi catre succes, iubire perfecta, viata in armonie, dar e pura teorie… nu suntem educati sa aplicam nimic… singurul ghid suntem noi insine si de obicei ne inselam.

Eu ma insel des. Imi incurc sentimentele. Sunt ca la un joc de poker unde dau bluff de fiecare data, poate-poate nu se prinde nimeni ca nu am nimic in mana. Pun zambet de autostapanire si iau in ras jocul… viata. Poate imi reusesc calculele asa.

Incep sa am propriile mele teorii despre viata, ceea ce intr-un fel e bine. Acestea se schimba des in functie de stari, asta pentru ca nu sunt tocmai matura incat sa le sustin si in somn. De obicei le uit dupa ce le expun pentru ca uit sa le aplic, dar le am. Am si principii. Adica imi place sa cred ca sunt om cu valori nobile, dar nu ma pune sa le insir. Pure ficţiuni.

Nu-mi place ideea de traieste clipa ca si cum ar fi ultima. Dupa cum am zis. Nu avem in sange libertatea trairilor. Sunt cativa Alexis Zorba printre noi care se pierd si ei in mediocritatea secolului in care traiesc. Revenind. Adica sa-mi traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima… cu neincrederea ca maine imi mancati coliva. Hai domne! Nu se aplica. Iar daca mai vad pustii cu statusuri carpe diem! sau alte balarii chiar ca vars.

In principiu traiesti dupa cum te taie capul si dupa cum mai vezi pe la alţii. Nu-i nicio teorie in cum sa traiesti. Daca ar fi am trai toti in zen, armonie spirituala, prosperitate, prietenie si pace tuturor… fara ierarhizari si alte balarii. Asa, insa, nu ar mai avea cine sa adune gunoiul de pe strada…

Si nu ma refer la patratele si muschiuleti sau la masina din garaj. Ma refer la manierele lui, la gesturi, vorbe, dar mai ales la caracterul lui. Am fugit si-am sa fug de barbatii lasi. Cand aud povesti cu si despre ei, mi se face parul maciuca.

Imi vine sa ma duc sa-i lovesc. Da, sunt si ei fiinte si doar pentru ca s-au nascut cu niste chestii intre picioare, poate n-ar trebui sa fie tratati diferit, desi o cer. Alea atarna greu. Acolo cica-i barbatia. Eu zic ca, mai degraba, sta in alta parte, dar cine-s eu sa judec.

De aceea nu mi-au placut niciodata bocitorii. Aia care isi plang de mila sau care jinduiesc dupa vreo femeie. Inteleg. Toti suferim. Toti ne dam cu fundu’ de pamant si toti plangem. O data, de doua ori, dar ce e prea mult strica! Inloc sa mergi mai departe, stai pe loc si iti tai venele, pe lung. Si nici n-ai tupeu sa te duci dupa femeia respective… aveti demnitate si orgoliu. Pai, sa-si fie de bine!

Casanova din vorbe… acei barbati minunati care dau copy paste de pe google la fraze ademenitoare, care f** (pardon, fac amor/dragoste/isi impletesc trupurile asudate) tot ce prind fara nicio retinere, care sunt liberi si neinfricati. Acei tipi care vin si te invaluie cu priviri languroase si care-ti soptesc ca luna se oglindeste in parul si-n privirea ta. Bleah! Da. Pana ajungi cu ei in punctul ala, da. Ala in care vorbele nu mai au niciun rost, ci doar actiunea si la capitolul acesta sunt slabi, slabi de tot…

Curajosii virtuali sunt cei care pe net sunt zmei si-n realitate nu sunt capabili sa ia nicio initiativa. Genul acela care pe net te ia de nevasta, te iubeste trei zile si trei nopti fara pauza de masa si imbratraneste alaturi de tine. Dar cand vine vorba sa-l vezi si sa te vada, fuge ca un las, ca un catel batut. Ca el e mic si oropsit, dar pe net e zeu. Si pentru ca e coplesit de umanitate, fuge la alta himera virtuala. Si tot asa… Oh, fuck off! :-&

Incapabilii… aceia care nu stiu sa refuze. Categoria aia de barbati moi care se impaca cu fostele (alea de i-au inselat si i-au facut sa sufere) doar pentru ca nu rezista/nu stiu sa refuze. Din lasitate, din lipsa curajului, din lipsa asumarii responsabilitatii. Din teama sentimentului de vinovatie.

Aici apare o subcategorie… aceia care nu-si accepta conditia. Da, o iubesc! “Desi e o curva care m-a inselat, o iubesc si asta e!” Nnnnn-ai sa vezi.

Aceia care nu stiu sa-si exprime sentimentele si care se poticnesc crezand ca sunt ridicoli. Sa nu mai zic de aceia carora, pur și simplu, le e rusine sa mearga cu flori pe strada. Wtf? Cum adica? Rad oamenii, auzi?!? Daca pe omul de langa mine l-ar face fericit sa merg costumata in pinguin si mie mi-ar face placere s-o fac… pai, ce ma retine? Ca se uita oamenii la mine? Ca sunt penibila? Ce-mi pasa? E vorba de noi, nu de universul intreg. Si oamenii… sunt doar oameni.

E oribil!

Poate asa m-a invatat mama… sa fiu a dracu’ si sa nu las garda jos. Poate sunt eu prea “barbata”. Eu cand vreau ceva… pai, nimic nu-mi sta in cale! Chit ca mut munți, inghit mari, ma lupt cu balauri. Chit ca scrijelesc peretii, sar garduri, dorm pe pres. Eu daca vreau ceva, fac tot posibilul sa am, fara scuze, fara sa ma ascund după copaci si fara sa epatez.

Si da, sunt genul de femeie careia ii place barbatul care aduce flori si desi nu cere sa i se deschisa usa la lift, apreciaza gestul. Sunt genul de femeie care vrea sa fie ocrotita, dar nu sufocata, independenta, dar in siguranta. Sunt genul acela care-si doreste un barbat curajos, sincer, puternic… cu care sa rupa lumea pe genunchi, daca e nevoie. Si nu stiu de ce am impresia ca nu sunt singura de genul…

Nu sunt nici pe departe femeia perfecta si nici nu cred ca voi fi vreodata. Sunt incadrata in parametrii normalitatii cu isterii, patetisme, jale crunta, romantism de-ti iese pe ochi, vise cu printi, PMS, after pms, in timpul ala al lunii, mereu tanjind dupa ceva, nemultumita, intre job si viata de familie, imi doresc sa fiu asa si pe dincolo, daca merg la mare iau sapte creme de plaja, fac bagaje imense (sa nu-mi para rau ca n-am avut nu stiu ce la mine), cu tendinte feministe, plangacioasa, rasfatata, mieunata, geloasa, posesiva etc.

Sunt in multe feluri. Ma victimizez, vreau sa am mereu dreptate, rad la bancuri stupide, dar nu-s lasa.  Si cand spun lasa, spun:

Femeile care se complac in situatii, de la aspectul fizic la partea emoționala. Stiu, ne intalnim si ne plangem… ca fetele: am celulita, am pus burtica, am picioarele groase, urechile clapauge, tenul gras… dar cand trebuie sa faci ceva in privinta asta… ei bine, nu. Asa ca, obosesc sa ascult aceleasi placi despre cat de naspa sunt si ce naspa ma simt, dar nu fac nimic in privinta asta… Nici eu nu fac armata cu mine si uneori sufar de lene cronica, dar la capitolul ambitie… ei bine, ma urnesc!

Nefericitele. Mi-a reproșat cineva ca nu detin spiritul de sacrificiu in cuplu, ca plec atunci cand e mai greu, ca ar trebui sa raman de dragul momentelor bune. Jos palaria! Cu totii avem momente bune, dar cand e ceva putred, cred ca e mare dovada de curaj sa pleci. De aceea, nefericitele care se plang de barbatii lor, dar nu fac nimic in privinta asta, ma lasa complet rece.

Prieteneeee, pleaca sau stai. E simpla alegerea!

Femeile care asteapta orice. Astept sa apara X-ulescu sa ma scoata din mizerie, astept sa gasesc un job bun (?), astept sa vina Iisus si sa ma lumineze, astept sa vad ce se intampla… Adica, nu fac nimic… despre asta e vorba in asteptarea asta. N-au curaj sa schimbe ceva, sa incerce, sa mearga mai departe sau sa faca o alegere. Nu, ele asteapta sa vina de la sine, din strafundurile universului.

Incapabilele sunt frustratele moraliste care nu se accepta nici de-al dracu’ si care abia asteapta sa faci o greseala ca sa faca o interventie. Astea-s alea nemultumite de nimic, cu viata personala zero, cu nicio perspectiva de viitor, dar care le stiu pe toate… vazute-n filme, citite-n carti.

Femeile care insala si care sunt inselate. N-am nimic cu asta. Fiecare face ce vrea si cum vrea cu viata lui amoroasa. Daaar, daca ai inselat nu te mai zvarcoli si nu mai face cazul anului. Daca te pici cu ceara si te tai pe brat nu rezolvi nimic. Nici daca te duci sa i te confesezi sotului/iubitului nu rezolvi nimic, ba e mai nasol. Ti-a placut? A fost bine? Mai faci? Ai invatat ceva din asta? Asuma-ti actiunile, nu fugi de ele.

Femeile inselate care se plang de asta si nu iau masuri… E foate simplu, din nou. Ori accepti si mergi mai departe cu certitudinea ca o va mai face, ori nu accepti, ori i-o tai si la revedere ca pleci la puscarie. ) Dramele, plansetele, isteriile si depresiile n-au nicio legatura cu blonda care l-a calarit pe iubitul tau. Mi se pare ca nici tu nu ai vreo legatura, dar fie.

Si-ar mai fi!

In principiu, stiu cine sunt si-mi cunosc valoarea. Imi asum actiunile si cuvintele spuse, nu mint si daca trebuie s-o fac imi displace cumplit. Sunt fidela, atata timp cat barbatul de langa mine ma determina sa fiu si sunt dezarmant de sincera. Sunt exhibitionista, usor de tentat, vicioasa, cu capul in nori, motivata, ambitioasa, cu vointa de fier, prostanaca in amor si-mi place sa spun lucrurile verde-n fata.

Sunt plina de defecte… dar stiu ca nu sunt lasa. Si asta-mi da dreptul sa evit cum pot genul asta de oameni…

Oare devin o bestie cu inima de piatra? Cam la asta se ajunge cand depașesti o limita? Cand paharul s-a golit pe nadragii noi? Cand te-ai asezat cu fundul in scrumiera plina ochi? Cand nu mai ai loc pe corp pentru rani?

Nu ma dau o fiinta batuta si parasita. Nu sunt. Am o demnitatea prea inalta pentru astfel de lucruri. Si un orgoliu care nu-mi permite sa ma tarasc prea mult agatata de gleznele altora. Si niste povesti care mi-au demonstrat ca nu depinde totul de mine, ca nu eu sunt papusarul, ca nu pot sa rezolv toate ecuatiile. Nu m-am priceput niciodata la matematici, am luat-o la goana pe instinct. Alergand prin intersectii sau mergand noaptea prin zapezi. Totuna.

Cand cineva-mi comunica ceva despre un anumit X cu care nu am tangente spun un simplu nu ma intereseaza. Ma deconectez imediat si merg mai departe. Viata mea este aceeasi daca acel X si-a parasit iubita in sesiune sau a luat gonoree de la o prostituata. Nu ma afecteaza, nu ma emotioneaza. Nu-mi pasa!

De fapt, vad ca ma implic tot mai putin si in vietile celor cu care am niste tangente. Nu pot sa ajut. Mai mult de o bauta crunta, o barfa menita sa ne goleasca de venin, cateva scenarii ipotetice si principii trasate la rece si poate un pachet de servetele daca bem prea mult, n-am. Pentru ca, daca ma implic, n-o fac neconditionat. As vrea sa pot, dar nu-mi iese. Pentru ca, daca ma implic in vreun fel si las scutul jos, ajung in acelasi punct de victima, doar ca sunt a vertijurilor lor.

Asa ca nu ma mai simt vinovata daca imi inchid telefonul. Sau daca-l las pe silent. Sau daca nu raspund pe mess. Sau daca, pur si simplu, nu am chef. Sau daca nu vreau sa stiu. Pentru ca le-am vrut pe toate. Le-am dorit. Le-am purtat vii in noptile cu insomnii. Le-am cantat la luna ca un lup dement. Si tot ce am simtit a fost o camasa de forta care mi-a constrans orice gest firesc, nebun, pornit din sufletul meu. Pentru ca mi-am reprimat tot ca sa fie altcuiva bine.

Dilema asta cu oamenii diferiti de mine o aveam si la capitolul iubire. Nu intelegeam indragostitii care azi se iubeau, maine se certau ca la usa cortului, sotii care, desi uniti pe hartie, aveau vieti paralele si suflete chinuite, ii judecam asiduu pe barbatii trecuti de o anumita varsta ce incheiau rapid casatorii doar de dragul de a avea o familie sau femei trecute de aceeasi varsta ce alegeau compromisuri sau false zambete. Din fericire, am inteles la un moment dat ca ei nu au nicio vina. Nici macar nu sunt ciudati in sensul rau al cuvantului. Poate asta e ceea ce le trebuie lor in viata. Am ajuns sa cred foarte mult in karma si destin. De ce? Pentru ca, haideti sa recunoastem, oricat ne-am stradui sau am lupta pentru ceva, cele care fac diferenta sunt tot coincidentele.

Ma uitam zilele trecute pe Facebook la pozele unor oameni pe care nu ii cunosc si mi-am dat seama ca sunt fel si fel de iubiri: pasionale, interzise, egoiste, unilaterale, imposibile dar si unele… le-as spune eu, divine. Unele care nu sunt date tuturor… ci doar unora dintre noi.

Si atunci, in fata dovezii clare ca se poate si asa, m-am intrebat, in gand, oare ce lucru bun trebuie sa faci, in viata asta sau in altele… Oare cat de frumos suflet trebuie sa ai pentru ca destinul, karma sau Dumnezeu sa iti daruiasca o astfel de iubire?

Oricat as ura inceputurile, astazi imi doresc unul. Un inceput de relatie cu mine, in care sa-mi ofer totul, de la banala piatra de temelie a increderii pana la dragostea aceea imensa care scindeaza si suflet si corp. Vreau sa-mi ofer viata pe care o merit fara sa ma macine ideea parsiva de-a ramane sub nivelul tau, ca sa ma iubesti mai mult. Am fost o data acolo… stiu unde duce acel drum pe care l-am parasit demult, dar cu frustrarea inoculata chiar de tine, ca nu-s in stare si nu pot sa fac putin. Si nu puteam sa fac putin, fiindca pot sa fac doar mult.

Vreau sa-mi permit tot ce-s capabila sa fac. Si sa fac cu pasiunea aceea mistuitoare cu care mi-am trait iubirea, cu care am luptat pentru orice nimic ce avea legatura cu tine. Vreau sa fie fascinant, vreau sa fie asa cum viata mi-a menit sa fie, iar eu am renuntat arogandu-ma in dreptul de-a decide cu inima sfaramata sa urmez un destin blazat. Vreau viata mea inapoi si ma vreau pe mine.

Fiecare dintre noi stie ce inseamna sa te intorci undeva cu coada intre picioare. La un om, la niste sentimente… la ce e bine dupa ce ne-am desfranat cu ce e rau. Eu ma intorc pe drumul meu cel larg, stralucitor si fara tine. Pe drumul meu si lung si lat si greu, care merge, insa, in sus, iar dupa fiecare colina anevoioasa e alt level, primesc puncte, viata si posibilitatea de-a merge mai departe si pe verticala.

It’s a new beginning! And it’s all about coffee…

Eu ma bat cu pumnul in piept, cat sunt intr-o relatie, dar daca ma lasi prea mult, ca sa ma doara – plec, pentru totdeauna. Pentru mine e dureros atunci, cand stau sa cantaresc lucrurile, cand prefer sa inconjor prapastia, decat sa sar, cand as mai da o sansa, dar n-am de unde. Dupa ce hotarasc, insa – e simplu. Iti urez o viata frumoasa – nici nu te urasc, nici nu-ti doresc raul, nici nu ma intereseaza.

In urma cu ceva timp, incheiam o relatie destul de lunga. Mi-a fost ingrozitor de greu sa zic stop, pentru ca a fost un baiat bun, cuminte, intelegator – care mi-a fost alaturi si in momentele mai dificile, din acea perioada. Ne obisnuisem foarte tare, unul cu celalalt.

Au existat insa aspecte peste care n-am putut sa trec, desi de-a lungul relatiei, am tot sarit peste ele, ca peste niste hopuri mici, care s-au transformat in munti. Si atunci, ca si acum, n-am cerut foarte mult, cred eu, dar mie nu-mi place sa cer (de prea multe ori) un lucru care mi se cuvine, prin natura situatiei. Adica, daca tot esti intr-o relatie si sustii ca esti fericit, poarta-te ca atare si fa-l si pe celalalt sa se simta la fel. Ce atata munca si sfortare sentimentala?

Nu cred nici in iubiti transformati in pieteni, decat dupa o perioada de timp, cand lucrurile se limpezesc, iar resentimentele se lasa la fundul apei peste care nu mai trece nicio barca, ca s-o tulbure. Poti, la inceput, sa te porti ca un om civilizat, dar prieten e prea mult, caci nu te intereseaza si nu vrei sa stii daca e cu altcineva, daca e fericit cu respectiva persoana sau daca e nefericit din cauza ta.

N-am urat niciodată ceilalti barbati din cauza unuia pe care l-am iubit/ m-a iubit, iar dintr-un motiv sau altul, relatia s-a incheiat, in ciuda sentimentelor de iubire – chiar daca a fost vorba despre dezamagiri, tradari si lucruri urate. Imi asum jumatate din vina pentru ca, dupa parerea mea, cand unul greseste, iar celalalt accepta – se fac ambii vinovati.

Desigur, relatiile astea care vin si pleaca, lasa urme in noi – ca un bronz de vara… stii ca, daca stai in orele de varf, te arzi. Tu decizi, deci, daca sa te protejezi sau sa te expui. In rest, iti prinde bine ca si invatare de minte. Sunt lucruri normale, despartirile, cand relatiile devin anormale.

Se spune ca femeile vin de pe Venus si barbatii de pe Marte, dar noi traim pe Pamant.Nu prea cred ca trebuie sa fie razboi, desi exista diferente mari, de la aspectul exterior pana la modul de a gandi, de la felul de a se comporta, pana la perceptia sexului opus.

Toti barbatii sunt foarte, foarte ocupati.Desi sunt ocupati, au timp de femei.Desi au timp de femei, nu prea ii intereseaza de ele.Desi nu prea-i intereseaza femeile, tot timpul au una langa ei. Desi tot timpul au una langa ei, tot timpul se mai dau si la altele. Desi se mai dau la altele, se enerveaza daca femeia cu care sunt ii PARASESTE. Desi femeia cu care sunt ii PARASESTE, tot nu invata din greselile pe care le fac (si tot se mai dau la altele)… Suna bineee, stiu !!!

Pentru o femeie, este tot impul importanta securitatea “materiala”. Desi este important a supravietui din punct de vedere material, ele tot timpul isi cumpara haine scumpe. Desi ele tot timpul isi cumpara haine scumpe, niciodata nu au cu ce sa se imbrace. ( Nu-i asa, fetelor ? ). Desi ele spun ca nu au niciodata cu ce sa se imbrace, tot timpul se imbraca frumos. Desi tot timpul se imbraca frumos, haina pe care o pun pe ele este doar “carpa veche”. Desi ele zic ca este doar o “carpa veche”, se asteapta de la barbati sa le faca complimente. Desi barbatii le fac complimente, ele nu ii cred niciodata…! (depinde… sunt si specimene)

In concluzie, sunt convinsa ca in aceasta lume exista multi oameni speciali, si barbati si femei… trebuie doar descoperiti…

Ce se vede zilnic, in secolul in care traim… ma sperie !!!Ne-au cotropit “cocalarii si pitipoancele” care, dupa ce ca sunt ANALFABETI, sunt tare “valorosi”.

Traim intr-o lume a haosului total!!!

De ce barbatii sunt niste porci? De ce nu sunt oare manierati? Asta ar trebui sa ne intrebam… Aici, cultura joaca un rol foarte important, depinde foarte mult de caracterul barbatului… au uitat cu desavarsire ce este aia tandrete.Pur si simplu este ceva rupt din cascadorii rasului cand auzi pe unii mitocani spunandu-i unei domnisoare : “Papusa, ne simtim si noi bine diseara?”… PENIBIL

De ce femeile sunt curve? Unde este oare puritatea femeii si gingasia ei? Se zice ca femeile devin curve din mai multe motive… sa vedem: fac compromisuri pentru reusita in cariera; datorita prostului de langa ea, datorita plictiselii daca are langa ea un bou care atunci cand vine de la servici se culca pe-o ureche… Femeia trebuie si ea mangaiata, iubita, plimbata e.t.c )

Dar de fapt cine a zis ca barbatii sunt porci si femeile curve? Oare chiar asa sa fie? Nu cumva e o perceptie gresita asupra societatii?

Hhhhhmmm…

Asta pana cand a devenit prea evident faptul ca eu nu ma incadrez in niciun tipar. Ca lumea mea nu e aceeasi cu lumea pe care o cunosc cei mai multi dintre voi. Durerea mea e mai mare, lacrimile mai multe, emotia mai intensa, iubirea mai… totala. Calitatile mele se bat mereu cap in cap cu defectele. Nu incerca sa ma intelegi, pentru ca n-ai reusi niciodata sa te pui in locul meu. Nu te astepta sa reactionez la fel cum ai face-o tu.

Sunt atat de complicata, incat de obicei, nici macar eu nu reusesc sa ma inteleg. Si totusi sunt constienta ca lumea mea e superba. Ca aici se gasesc atatea lucruri care au disparut demult din sufletele altora. Ca norisorul pe care plutesc eu e mult mai solid decat pamantul  de care se tin oamenii atat de legati in ziua de azi.

In ultimii doi ani am intalnit cativa oameni pe care i-am simtit, din prima clipa, aproape de sufletul meu. Sunt cumplit de putini, dar sunt persoane care aduc ceva in plus lumii asteia. Oameni care ies din tiparele obisnuite si isi fac loc in suflete. Oameni care au ceva special, diferit. Oameni de la care inveti despre tine.

Poate ca, in ochii multora, voi ramane mereu copilul prostut si visator care trebuie imblanzit si adus cu picioarele pe pamant. Multi vor continua sa-mi judece comportamentul dupa regulile si tiparele proprii. Putini ma vor intelege cu adevarat. Si mai putini vor primi ce le ofer. Aproape nimeni nu va sti sa ma aprecieze. Dar n-am de gand sa renunt sa cred in mine.

Inca sper ca, intr-o buna zi, oamenii vor incepe sa creada in dimineti si in curcubee, in vise si sperante, in iubire si in zambete adevarate, in imbratisari sincere si in… bine.

Intr-o zi iti voi arata lumea mea, iar daca iti place… esti binevenit sa ramai.

Cu timpul

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti…Iti dai seama, cu timpul, ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea. In mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi…

Ajungi, cu timpul, sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu, se va vedea inconjurat doar de false prietenii…

Cu timpul inveti ca, vorbele spuse intr-un moment de manie,,pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit…

Cu timpul inveti ca a scuza ceva poate face oricine, dar ca a ierta… asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face…

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate…

Cu timpul iti dai seama ca, desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi, vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece…

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata…

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu, va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat…

Cu timpul inveti ca, grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca, in final, ele sa nu iasa asa cum sperai…

Cu timpul iti dai seama ca, in realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment…

Cu timpul vei vedea ca, desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum sau dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca, incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie sa spui, ca vrei sa fii prieten… atunci cand toate au trecut pe langa tine fara sa-ti dai seama, nu mai are niciun sens…

Dar, din pacate, se invata doar cu timpul…

Il ascultam si ma gandeam cat de tare s-a schimbat. Si mi-a parut cumplit de rau. Nu e singurul pe care il cunosc asa. Stiu o gramada de persoane transformate, in timp, din baieti buni in… porci. Si e oarecum normal… E instinctul ala… te adaptezi ca sa supravietuiesti. Te ridici de jos si iti juri ca nu se va mai intampla a doua oara. Chiar daca asta inseamna sa fii tu cel care schimba suflete. Partea proasta e ca… niciunul dintre ei nu-mi pare fericit. Nu cu adevarat.

Am adormit, spre dimineata, gandindu-ma la ce am lasat eu in spate. Povestile noastre nu difera foarte mult. El si-a invatat lectiile. Diferenta e ca, eu, desi mi-am promis in nenumarate randuri ca n-o sa-mi mai las inima calcata in picioare si n-o sa mai plang dupa nimeni… n-am reusit sa ma schimb. Am ramas (aproximativ) aceeasi. Sunt tot visatoare, tot usor naiva… tot campioana in a da a 10-a sansă cuiva. Desigur… acum am “gheare” pe care stiu şa le folosesc destul de bine atunci cand e cazul.  Dar, in fond, sunt tot un copil. Tot eu… Nu stiu daca am reusit sa ma fac vinovata de suferinta altcuiva. Cu siguranta, dar nu stiu daca la modul ala, care sa-l transforme in altcineva.

Stand in patul meu, cu ochii fixati pe tavan si cu gandul departe, n-am putut sa nu ma intreb… Oare cine e mai castigat dintre noi doi? El, pentru ca s-a schimbat sau eu, pentru ca am ramas la fel?